A ierta

Bert Hellinger (Systemic Solutions Bulletin 3/2002)

Iertarea care uneste este ascunsa si linistita. Nu se vorbeste despre ea ci este doar pusa in act. In esenta, nu este nimic mai mult decat toleranta. Inseamna sa treci cu vederea o greseala, o nedreptate sau vina cuiva si sa uiti despre asta. In acest fel relatia este salvata iar greseala, nedreptatea si datoria nu au consecinte negative pentru relatie; dimpotriva, datorita pedepsei mai usoare decat ar fi putut fi, relatia are o sansa sa se aprofundeze. Increderea in relatie creste din nou, in special pentru persoanele care au experimentat toleranta. Mai mult decat atat, atunci cand greseala, nedreptatea sau datoria de orice fel ale celuilalt, sunt trecute cu vederea, acesta, la randul sau, poate fi mult mai inclinat sa practice si el toleranta de asemenea.

Este cu totul altceva atunci cand o persoana spune:”Te iert!”.. Cand aceste cuvinte sunt spuse sau gandite, atunci, cu aceeasi respiratie, este emisa o acuzatie de vinovatie, iar persoana care o spune îl diminueaza pe celalalt si se inflationeaza pe sine. Aceasta distruge egalitatea in relatie. Pune in pericol relatia, mai degraba decat sa o salveze.

Ce se intampla cand cineva ne cere iertare?. Cand o asemenea cerere vine din durerea pe care persoana o simte ca urmare a faptului de a ne fi suparat sau ranit, atunci ajuta la alinarea, la diminuarea greselii, a nedreptatii sau vinovatiei si o face mai usor de uitat. Aceasta este valabil, in special atunci cand avem si noi o vina in relatia cu cealalta persoana. Atunci ambele parti pot accepta un nou inceput fara sa se intoarca la ce s-a intamplat in trecut. Acesta este un mod foarte uman de a ierta: ambii isi mentin propria lor demnitate si nu se simt superiori unul altuia.

Totusi, exista situatii cand toleranta nu este potrivita deoarece vina este prea mare.. Nu poate fi decat recunoscuta de cel vinovat si indurata de catre victima. Exemplul extrem al unei asemenea situatii este crima, deoarece nu se poate schimba nimic, nu se poate imbunatati nimic. In acest caz criminalul trebuie sa ramana cu vinovatia sa si cu consecintele acesteia fara sa astepte iertare. Iar victima nu poate sa fie intr-o postura in care sa fie capabila, sau sa permita, abslovirea criminalului.

Ce se intampla in sufletul criminalului atunci cand el se asteapta, sau pledeaza pentru iertare dupa o asemenea distrugere?. El pierde din vedere victimele pe care le-a afectat intr-un mod iremediabil. El nu poate sa tina doliu dupa ele. In loc de acest lucru el cauta sa evite consecintele vinovatiei sale plasand povara asupra altora si responsabilitatea pe umerii lor. Poate chiar sa devina furios pe acestia, ca si cum i-ar datora iertarea. Procedand astfel el isi pierde demnitatea si taria. Oricine îl iarta îi rapeste demnitatea si taria. Mai mult decat toate acestea, îi rapeste taria pe care ar fi castigat-o asumandu-si propria vinovatie si consecintele acesteia. Totusi, cand cineva utilizeaza aceasta tarie speciala, care provine din asumare, pentru a face ceva pentru altii- spre exemplu îsi ia o slujba periculoasa, cum ar fi cea de cautator de mine, sau face ceva in serviciul umanitatii- atunci acesta are sansa sa-si recastige demnitatea sa de om si, poate, chiar locul intre semenii sai.

Ce se intampla in sufletele celor care ofera iertarea intr-o asemenea situatie?. Si ei, de asemenea, pierd capacitatea de a privi victimele si de a tine doliu pentru ele. Dar, dincolo de toate, ei se ridica pe sine deasupra criminalului si-l diminueaza pe acesta la o marime insignifianta. Mai mult decat atat, trezesc furia celui vinovat deoarece nu-l iau in serios, nici pe el si nici ceea ce a facut. Atunci iertarea lor hraneste raul si-i da o noua putere, in loc sa-i puna capat.

Oricine simte ca are puterea sa ierte se amesteca in ceva care priveste o forta mai inalta, o forta care se afirma pe sine mai presus atat decat agresorul si decat victima.. Oricine pretinde ca are dreptul de a ierta refuza sa recunoasca si sa onoreze forta mai inalta, si se plaseaza pe sine la acelasi nivel ca si aceasta, sau deasupra sa.

Cand atat agresorul cat si victima recunosc faptul ca nu pot schimba consecintele celor intamplate, deoarece ei accepta ca sunt impreuna in acelasi vartej de necontrolat al vietii,atunci ei isi vor admite propria neputinta. Singurul lucru care le ramane de facut este sa se incline in fata destinului lor. Aceasta-i uneste intr-un mod profund uman, si in fata unei asemenea fatalitati, le deschide calea catre reconcilieze.

Cum ar putea ceilalti sa actioneze intr-un mod profund uman in fata agresorilor si victimelor acestora? Raspunsul smerit este – sa actioneze cu compasiune. Aceasta este o atitudine venita din inima si o miscare de la o fiinta umana catre alta fiinta umana, dar de asemenea poate fi si de la o fiinta umana catre un animal sau oricare alta fiinta. Simtim asa in fata suferintei care nu poate avea sfarsit sau in fata unei vinovatii care nu mai poate fi reparata niciodata, in nici un fel. Incercam sa o alinam prin cu compasiunea noastra, dar suntem neputinciosi in fata unei asemenea suferinte si vinovatii.

Si cum putem trezi in noi compasiunea? O putem trezi atunci cand realizam, in fata propriei noastre nevointe, in fata propriilor noastre vinovatii si dileme nerezolvabile, ca suntem de asemenea dependenti de compasiunea si toleranta celorlalti. In acest mod, prin compasiune, impartasim aceeasi neputinta ca si cel vinovat, ca si cel inocent, ca si victima si agresorul. Din acest loc interior nimeni nu judeca si nici nu iarta. Suntem smeriti si ne predam. Acest fel de compasiune este linistita.

In acest fel, vorbesc de asemenea despre iubirea care reconciliaza, un fel particular de iubire, deasupra si dincolo de toti ceilalti, care cauta ceva mai mult. Iubirea, in acest sens, inseamna sa recunoastem ca suntem egali in fata unei forte mai inalte. Acelasi lucru se aplica smereniei, iertarii si uitarii.