Ajutor pentru suflet- Mai 2011

Ajutor pentru suflet în viata de zi cu zi,

Scrisoare lunară

Mai 2011

 

Dragi cititori,

În emisfera nordică, luna mai este momentul deplinei bucurii a vietii. Acest număr al "Ajutorului pentru suflet în viata de zi cu zi” vă poartă alături de această bucurie a primăverii. In acelasi timp, veti găsi mai multe indicii legate de situatii particulare in care sunteti în cautarea unei solutii, de exemplu, atunci când sunteti preocupati de copii.

Deci, luna mai a sosit, asa cum spune un vechi cântec popular.

 

Cu stima,

                                                                                       Bert Hellinger

 

 

 

Viata noastră

Dă-mi mâna ta, viata mea

 

„Dă-mi mâna ta, viata mea”, îi cere Don Juan unei frumoase femei, în opera Don Giovanni, a lui Mozart. Cântecul său continuă: „Vino cu mine la castelul meu.”

În acelasi fel ne asteaptă si propria noastră viată. E precum o potentială iubită. Ne întindem mâna către viata noastră si o luăm cu noi în castelul nostru unde celebrăm o sărbătoare a iubirii cu ea. Ochii nostri strălucitori ne reflectă dorinta arzătoare.

Propria noastră viată ne întinde mâna, asteptând ca noi să o prindem, să o tinem strâns, să o luăm pe vecie, să o luăm cu iubire.

Cum ne celebrăm sărbătoarea iubirii cu ea? Îi ascultăm curgerea în propriul sânge, îi auzim bătăile inimii, îi simtim inima în propria piele, îi simtim dorinta nesfârsită pentru toate elementele delicioase, pentru aer, pentru apă, pentru hrană, pentru orice ne tine în viată. Îi simtim dorinta pentru pasiunea prin care viata merge mai departe.

Plină de tensiunea stimulării, viata noastră asteaptă aventurile iubirii, pregătită să le riste totul. Asteaptă esentialul „DA”, adevăratul si irevocabilul DA.

Viata ne-a dat acest „da” chiar de la început. Depinde de noi să răspundem cu acelasi angajament, cu aceeasi iubire venită din adâncul inimii noastre, din adâncul sufletului nostru, cu toată responsabilitatea si forta.

Mai este ceva. Rilke a pus întrebarea: „Cine trăieste atunci această viată? O trăiesti tu, Doamne, tu trăiesti viata?” O trăim pentru că o altă putere o trăieste? Ne-a dat această putere mâna sa? Ne ia alături în patul său, în bucuria sa voluptoasă, în aventurile sale, în serviciul său? Îi trăim marea dorintă (tânjire)?

Cum îi trăim viata în noi însine? O trăim în adoratie, în abandon plin de devotiune, constient, continuti de această putere si îndrumati de ea. Suntem purtati de ea către alte vieti în care vietuieste. Prin această putere devenim una cu toate formele de viată, cu iubire arzătoare, cu iubirea lui Dumnezeu – una cu iubirea lui Dumnezeu.

 

 

Spiritul

 

Noile constelatii familiale: Urmând miscarea spiritului

 

Dintr-un seminar în Pichl

 

Introducere: Iubirea spiritului

 

Sunt foarte bucuros să fiu alături de voi, la acest curs de o zi, într-o atmosferă atât de intimă – acesta este un mare avantaj. Asa cum a fost anuntat, vom aborda tema noilor constelatii familiale. Ce înseamnă ele?

Nou înseamnă mai larg si mai adânc. Ce este mai larg si mai adânc? Iubirea este mai largă si mai adâncă. Aici privim iubirea, iubirea care transcende granitele pe care le trasăm de obicei pentru iubire. Acesta este nivelul spiritului.

Ce înseamnă de fapt asta, vom vedea mai detaliat atunci când vom lucra. Acum voi explica pe scurt pentru cei cărora acestea sunt lucruri noi.

 

 

 

 

Limitările iubirii

 

Iubirea noastră este limitată de trăirile de inocentă si vinovătie. Atunci când ne simtim inocenti, excludem pe cineva. Simtindu-ne mai bine decât altii, excludem pe cineva. Aceste trăiri de inocentă apartin unei constiinte curate si „bune”. Deci, constiinta curată este cea care ne restrictionează iubirea.

Întregul Occident a stat sub blestemul constiintei, până la venirea mea. Ei bine, o spun asa, aici. Am descoperit că toate conflictele pe scară largă sunt din cauza constiintei noastre. Toate marile conflicte sunt purtate, de toti cei implicati, cu o constiintă curată. Asta a mers până acolo încât această constiintă a fost numită vocea lui Dumnezeu în sufletul nostru, pe care oricine trebuie să o urmeze cu orice pret.

Ce înseamnă să-ti urmezi constiinta? Adesea înseamnă să fii în luptă cu tabăra cealaltă. Cei care îsi urmează constiinta au o imagine a lui Dumnezeu în numele căruia se luptă, cu o constiinta curată, cu ceilalti, presupunând că acestia au un alt Dumnezeu. Stiu că afirmatia poate părea drastică, dar asta vedem în constelatii.

Cu ajutorul noilor constelatii familiale, am putut vedea că există o miscare a spiritului, care aduce împreună ceea ce fusese anterior separat. Asta înseamnă că distinctiile între mai bun si mai rău se prăbusesc, la fel si cele dintre bine si rău.

Aici îsi face aparitia o iubire mai mare, de un nivel superior, o iubire care consimte la tot, asa cum este, în acord cu toate fortele, care se ocupă, de fapt, de ceea ce este în lume.

Mai departe vom experimenta felul în care acestea lucrează si unde ne conduc. Voi lucra cu persoane care doresc să lucreze cu mine si voi explica pe parcurs. Apoi, vă voi purta mai departe pe cărarea acestei iubiri pure. Această iubire măreată este o iubire pură, lipsită de micul nostru sine – cuprinde în mod egal totul, inclusiv pe noi.

 

Totul începe cu conectarea cu propria mamă

Această discutie a urmat unei constelatii a unei femei care a spus că era îndrăgostită si îi era teamă

 

Aceasta a fost o lectie de iubire, una simplă. Iubirea este foarte simplă. Unul doar trebuie să meargă către celălalt, atâta tot.

Un insight esential, pe care se bazează această nouă abordare a constelatiilor familiale, este că totul începe cu mama. Acolo unde relatia cu propria mamă reuseste, orice altceva va avea sorti de izbândă.

Există câteva obstacole în această cale. Nu este suficient doar să hotărâm, ca să spun asa, să ne iubim mama.

Când relatia cu propria mamă reuseste, aceasta este o miscare a spiritului. În această constelatie am văzut cadoul unei miscări reusite către propria mamă. A reusit pentru că am urmat niste insight-uri semnificative; de exemplu, că mama clientei trebuia tinută în brate de propria-i mamă. Problemele pot avea sorgintea multe generatii în urmă. Din acest motiv, nu-si au locul nici reprosuri, nici dorinte, precum dorinta ca propria mamă să fie altfel decât este. În rolul ei de mamă a noastră, ea a fost cea perfectă.

Către clientă: Când te privim, vedem tot ceea ce contează; mama ta a reusit în ceea ce te priveste. În acest sens, ea a fost cea perfectă.

Mai sunt si alte piedici în relatia cu propria mamă, dar vom afla mai multe mai târziu.

 

Meditatie: Propria mamă

 

Închideti ochii. Intrăm în miscare, în armonie, cu propria mamă, asa cum este ea. Cel mai mare dar, viata, l-am primit prin mama noastră, doar prin ea. Dumnezeu ne-a creat prin intermediul ei. Nici o fiintă umană nu este creată direct de Dumnezeu, cu totii suntem creati prin mama noastră si tatăl nostru.

Această fortă creatoare se dezvăluie rapid. Această fortă ne primeste prin bratele mamei noastre. Deci să ne permitem să ne deschidem acestei iubiri, acestui dar.

Ce fericire necuprinsă este când ne regăsim drumul către propria mamă. Ce facem cu această fericire? O pretuim cu bucurie – imediat.

 

 

 

Viata si moartea

 

După o constelatie a unei femei bulimice

Acest mod de a lucra are la bază două tipuri de miscări. O miscare ne trage în jos către moarte. Cealaltă ne ridică acolo unde este viată si iubire.

Ceea ce ne trage în jos este tot iubirea, dar este o iubire oarbă. La multi copii putem vedea că sunt trasi în jos, pentru că vor să preia ceva în locul părintilor lor. Astfel, ei devin încurcati în ceva ce nu le apartine lor. Le apartine părintilor.

Este nevoie de multă abilitate si efort pentru ca un individ să se elibereze de o miscare ce îl trage către moarte. Această miscare îi face pe oameni să experimenteze si să trăiască ca si cum ar fi ale lor experiente care nu le apartin. Deci, scopul este eliberarea din această încurcătură si trecerea în miscarea ce urcă, trecerea în cealaltă formă de iubire. E nevoie să retinem câteva aspecte aici. Aceste observatii apartin insight-urilor esentiale care au fost permise de noile constelatii familiale.

 

Vinovătia

 

De ce este cineva atras către moarte? Adesea, dintr-un sentiment de vinovătie. Tragerea în jos apare dintr-un sentiment de vinovătie. Acest sentiment de vinovătie apare imediat ce vrem să ne descotorosim de ceva ce ne apartine, de exemplu, când avem pretentii de la viată mult peste propriile puteri. O ilustrare extremă este avortul: „Eu am permisiunea de a trăi, tu nu.” Dar acest lucru se manifestă si în alte tipuri de legături în familie.

Când îmi arog un drept pe care îl refuz altcuiva, mă simt vinovat, dar nu neapărat în mod constient. Totusi, există o instantă, la nivelul sufletului, care percepe imediat acest lucru si răspunde în consecintă. Aceasta este a doua constiintă, constiinta subconstientă. Existenta acestei constiinte este o descoperire importantă.

 

 

 

 

 

Miscările constiintei către moarte

 

Există un fel de constiintă pe care o putem simti. O simtim ca vinovătie si inocentă. Această constiintă este un aspect al legăturilor cu propria familie. În spatele acestei constiinte este o constiintă subconstientă care urmează două legi de bază.

Prima lege de bază spune: Oricine apartine are drept egal de a apartine. Asta înseamnă că într-o familie toată lumea are drept egal de a fi acolo si de a trăi. Acolo unde unui membru al familiei îi este refuzat acest drept, acei care i-au refuzat dreptul sunt atrasi către cel ale cărui drepturi le-au refuzat. Astfel, acesti oameni sunt atrasi către moarte.

Acest lucru apare prin diferite comportamente, spre exemplu, ei pot avea accidente sau se pot îmbolnăvi sau se pot sinucide.

Când un copil percepe această miscare inconstientă catre moarte la unul din părintii săi, poate decide: „O duc eu în locul tău”. Atunci, copilul este atras către această miscare către moarte, preluând vinovătia altcuiva, vinovătia de a fi refuzat unui alt membru al familiei dreptul de a trăi sau de a apartine.

Se vede acest lucru în diferite situatii: în anorexie, spre exemplu, si într-o modalitate mai cifrată în bulimie, la fel în bolile copiilor, în dificultătile întâmpinate si în accidente. Copiii o fac din iubire. Această iubire oarbă este cea care îi duce către moarte.

Când devenim constienti de acest lucru, întrebarea care apare este: „suntem suficient de curajosi pentru a permite celeilalte miscări să ne preia, miscării care ne ridică din coborâre si ne întoarce spre miscare ascendentă, spre viata?” Aceasta este cealaltă formă de iubire. Aceasta este o miscare a spiritului.

 

Urmând miscarea spiritului

 

„Miscarea spiritului” este numele acestor noi constelatii familiale. „Urmând miscarea spiritului” înseamnă: urmăm o miscare a iubirii egale pentru noi toti. Aici este diferenta. Aceasta este marea iubire ce ne cuprinde pe toti în mod egal.

Când pătrundem în această iubire, suntem eliberati de iubirea strâmtă care ne trage către moarte, pentru că la nivelul iubirii spirituale ne putem elibera de familia noastră. Acest lucru nu se face prin respingerea lor, ci mai degrabă prin cuprinderea, îmbrătisarea tuturor celor care ne apartin si prin experimentarea aceleiasi intensităti a iubirii pentru noi toti. La acest nivel nu mai este loc pentru vinovătie.

 

Penitentă

 

La acest nivel, miscările care vor să plătească pretul pentru vinovătie – spre exemplu, prin penitentă – se sfârsesc. Toate acestea sunt miscări către moarte. Penitenta înseamnă întotdeauna că îmi fac rău mie si le fac rău si altora. Când lăsăm în urmă aceste miscări, ajungem într-un vast tărâm unde totul este potrivit pentru noi, exact asa cum este. Astfel, la acest nivel nu mai avem nimic pentru care să ne facem griji, nici în ceea ce ne priveste, nici în legătură cu ceilalti.

 

Meditatie: Privind către fericire

 

 Acum ne închidem din nou ochii. Mergem în sufletul nostru. În acelati timp ne vedem pe noi însine stând la o oarecare distantă, în fata noastră. Deci, suntem în acelasi timp un observator si un obiect al observatiei. Ne observăm pe noi însine de la această distantă si vedem încotro se îndreaptă cel/cea pe care îl/o vedem în fata noastră. Către ce este el/ea atras/ă, ce anume se întâmplă acolo, care este miscarea pe care o urmează persoana. O vedem pe aceea care trage în jos si atunci îmbiem persoana să privească în sus, departe, spre lumină, către ceva care se deschide, care eliberează – către fericire.

 

 

 

 

 

 

Adoptia

Ce trebuie să retinem în legătură cu adoptiile

 

HELLINGER: Am înteles că avem în sală un câtiva participanti de la serviciile guvernamentale de protectie a copiilor. Poate ar fi potrivit să spun ceva despre adoptie si care este modalitatea de a o gestiona.

 

Fără milă fată de părinti

 

Primul aspect este: fără milă fată de părinti. Acesta este primul lucru. Fără milă fată de biata mamă, chiar dacă ea are doar 14 ani -  ci milă pentru copil. Acesta este primul lucru. Nu răsturnati lucrurile, astfel încât cei mari să „le ia fata” celor mici, iar cei mici, care nu se pot apăra si să ducă în spate totul. Atunci cel care ajută primeste fortă, pentru că a stabilit ordinea firească.

Fără cale de întoarcere

 

Al doilea aspect: unii cred că putem întoarce timpul înapoi si îndrepta ulterior lucrurile, astfel încât copilul să îsi regăsească drumul către părinti, ca si cum ei ar dori să îl primească. Ei nu doresc.

Imaginati-vă: părintii si-au dat copilul spre adoptie. Au dorit să scape de el pentru totdeauna. Când copilul vine către ei ulterior, cum vor reactiona? Cu vinovătie, desigur. Nu este altă cale de a se reuni. Renuntarea la copil nu este un act reversibil. Ce-i rămâne de făcut atunci copilului? Copilul consimte situatiei așa cum este. Părintii au renuntat la copil – pentru totdeauna. Este precum avortul; se poate face o astfel de comparatie.

Si acum copilul spune: „Da, consimt. Renunt la voi pentru totdeauna.” Este dureros. Si atunci copilul capătă fortă.

 

Către un copil adoptat: Dar, totusi, tu ai primit viata de la ei. Uitându-mă la tine: Trebuie să fi fost niste părinti minunati. Ai absolut totul, asta contează. Dar ai putut rămâne în viată doar datorită părintilor adoptivi. Acum poti într-adevăr să te sprijini pe ei, cu iubire. Ei te-au tinut în viată.

Altceva contează: un astfel de copil este furios pe părintii săi biologici, pentru abandonul suferit. Înăuntru, copilul este furios pe ei. Acest resentiment este adesea deplasat către părintii adoptivi. Copilul doreste să-si protejeze părintii reali, ca să le spunem asa, iar părintii adoptivi trebuie să îndure ceea ce de fapt este destinat părintilor biologici.

 

Acestui copil adoptat: Asa a fost si pentru tine? În acest caz, poti să îndrepti ceva, acum. Poti să le spui părintilor tăi adoptivi că acum iei cu recunostintă ceea ce ei ti-au oferit si că esti constient de cât de măret este tot ceea ce au făcut pentru tine. Acum ei sunt multumiti si îti spun: Este în regulă, a fost plăcerea noastră să fim alături de tine si să îti oferim.

Trebuie să tinem cont de asta în această situatie. De aceea nu este de ajutor atunci când cineva încearcă să redea copilul părintilor biologici. Dar, totusi, este important pentru copil să îi fi văzut. Atunci când este posibil, este potrivit.

 

Exemplu

 

O să vă ilustrez cu un exemplu. Un preot mi-a scris despre o mamă care devenise schizofrenă, iar fiica sa urma să fie plasată într-o familie adoptivă. Ulterior, mama și-a revenit si si-a cerut fiica înapoi.

Întrebarea sa era: ce trebuie făcut? I-am spus că acum ea trebuie să rămână cu părintii adoptivi. Mama îi poate spune: Acum sunt din nou aici, pentru tine. Poti veni să mă vezi oricând, dar acum te las cu părintii tăi adoptivi care te-au îngrijit cât timp eu am fost bolnavă. Copilul poate merge în ambele părti. Poate merge atât la mamă, cât si la părintii adoptivi. Dar mama nu poate lua copilul de la părintii adoptivi. Este imperativ.

 

 

 

Întrebări si răspunsuri

Situatii de urgentă

O FEMEIE: Sunt destule cazuri în care serviciile de protectie a copilului se văd nevoite să scoată copiii din propriile case, din cauza unor situatii de urgentă ce apar în familii. Copiii mici merg la asistenti maternali, într-o familie de urgentă. Adesea se întâmplă ca după plecarea copilului, este foarte dificil să-i motivăm suficient pe părinti să rezolve situatia. Se aplică aceeasi solutie?

HELLINGER: Da.

FEMEIA: Asta înseamnă că, dacă nu functionează, probabil în 3-4-5 luni, trebuie căutată neapărat o familie permanentă?

HELLINGER: Da.

 

Exemplu

 

Am tinut cândva un curs pentru SOS – satele copiilor. Una dintre aceste mame fusese, la rândul ei, abandonată în copilărie. În grupul ei are un copil care fusese adus de mama lui în sat, iar acum mama îsi dorea copilul înapoi.

Am făcut o constelatie pe tema asta si am ales-o pe mama din satul copiilor ca reprezentată a copilului. În stânga stătea mama din satul copiilor, în dreapta stătea mama biologică, iar copilul între ele. A fost o luptă uriasă în sufletul copilului – încotro să se îndrepte. Multă vreme copilul a oscilat dar, în final, s-a asezat lângă mama din satul copiilor. Acesta era locul just.

 

Casele de copii

 

O FEMEIE: Acest lucru este valabil si în cazul copiilor care au stat o lungă perioadă de timp în casele de copii, că nu se mai pot întoarce acasă, din cauza vinovătiei?

HELLINGER: În ceea ce priveste casa de copii, nu sunt prea sigur. Internatul poate fi, uneori, bun. Deoarece copilul este usurat. El poate să se întoarcă oricând acasă. În ceea ce priveste casele de copii, situatia este diferită.

FEMEIA: Deci, depinde de loc?

HELLINGER: Depinde si de situatie. În zilele noastre multi oameni cred că o casă de copii e ceva cumplit. Eu am fost la internat timp de cinci ani si m-am simtit usurat. Adesea, casele de copii pot fi mândre de ceea ce întreprind. Pentru multi copii sunt asemeni internatului.

 

Prioritatea copilului

 

O FEMEIE: Am o întrebare legată de alegerea părintilor adoptivi. Dacă, la un moment dat, copilul rămâne brusc orfan, iar bunicii se oferă să adopte copilul, ar trebui ca ei să aibă prioritate? Sau ar trebui căutati alti părinti, care ar fi mai potriviti pentru copil?

HELLINGER: Copilul trebuie lăsat în familie. Acesta este principiul aici. Într-o familie, bunicii sunt primii care trebuie luati în calcul într-o astfel de situatie. Nimeni altcineva nu poate fi mai potrivit pentru copil. Deci, într-o astfel de situatie, bunicii vin primii, apoi unchii si mătusile. Doar atunci când nu există nimeni din cadrul familiei care poate fi alături de copil, căutăm în altă parte. Acesta este principiul. De câte ori este posibil, copilul trebuie lăsat în familie, în familia extinsă.

FEMEIA: Chiar si atunci când bunicii au avut un rol în moartea mamei, spre exemplu?

HELLINGER: Ce vrei să spui cu au avut un rol?

FEMEIA: Ei bine, nu si-au întărit suficient copilul astfel încât să poată face încercărilor vietii si să supravietuiască?

HELLINGER: Acestea sunt interpretări destul de grave. Nimeni nu are dreptul să emită astfel de judecăti. Dacă bunicii doresc copilul, atunci acolo este locul cel mai bun pentru copil. Trebuie să retinem că un copil păstrează o profundă loialitate fată de familia sa. Copilul doreste să rămână în familia sa, chiar si cu părinti răi – chiar si cu părinti care îl agresează. Copilul doreste să rămână cu ei. Dacă cineva îi ia pe copii de lângă părinti, gândindu-se că le-ar fi mai bine în altă parte, atunci interferează cu sufletul copilului. Trebuie să respectăm loialitatea si iubirea copilului. Atunci când facem acest lucru, copilul poate să crească. Când copilul este smuls de lângă familie, si aceasta se face în baza unor criterii exterioare, acest lucru este nefast pentru copil.

 

Copiii din alte tări

 

Nu este potrivit să adoptăm copii din tări îndepărtate. Este mai bine pentru copil să moară acolo. Deseori e mai potrivit ca el să moară acolo. Copilul este scufundat în soarta sa. Deseori gândim că e mai bine să intervenim în soarta copilului. Însă trebuie să fim foarte atenti. Sunt si exceptii, desigur, n-as vrea să generalizez.

 

Ce fel de părinti adoptivi?

 

În alegerea părintilor adoptivi, ca regulă, cei care au deja copii ai lor, sunt mai potriviti decât cei care nu au deloc. Dar, oricum cei care se ocupă de adoptii stiu asta deja. Nu e nevoie să le-o spun eu. Altfel, copilul umple un gol - și asta nu este just. Atunci când părintii adoptivi sunt miscati profund, din inimă, dorind să ajute copilul, atunci este just. Dar când doresc să aibă un copil pentru ei, deoarece ei nu pot face unul, atunci nu este just. Totusi, chiar si acesti părinti pot face ceva bun pentru un copil, chiar dacă cu un cost urias.

 

Legea ordinii

 

O FEMEIE: Ne puteti spune care ar fi atitudinea de cel mai mare ajutor a părintilor adoptivi fată de părintii biologici?

HELLINGER: Părintii adoptivi trebuie să se vadă pe ei însisi ca fiind reprezentanti ai părintilor biologici, si trebuie să-i respecte pe acestia. Doar dacă îi respectă pe părinti, îl pot respecta si pe copil. Ei trebuie să-i iubească pe părinti asa cum sunt, abia atunci îl pot iubi pe copil. Dacă vor să fie părintii buni ai copilului, copilul se va răzbuna si le va spune: „Nu sunteti mai buni decât părintii mei.”

 

 

 

 

Exemplu

 

Cu multi ani în urmă, am fost la un curs de analiză tranzactională în America. Femeia care îl sustinea era vicar. Ea are mai multi copii ai săi si patru adoptati. Unul dintre copii fusese adoptat la 6 sau 7 ani. Copilul ăsta tinea toată familia pe jar. Acest copil era, cum se zice, psihopat, cumplit termen. Era un biet copil.

După câtiva ani, ea i-a spus copilului: Poti face ceea ce doresti, eu rămân mama ta. Răspunsul copilului a fost: „Mamă, atâtia ani mi-am dorit să devii precum mama mea, iar acum renunt.” Mama copilului era schizofrenică. Acesti copii au astfel de loialităti profunde.

 

Rilke

 

Gânduri despre Elegiile Duineze ale lui Rilke

si Sonetele către Orfeu

 

Remarci introductive

 

De multă vreme deja, o cărticică cu Elegiile Duineze a lui Rilke si cu Sonetele către Orfeu mă însoteste în călătoriile mele. Le tot citesc; le consider inepuizabile. Le-am cântărit si mi-am notat gândurile. Iată unele dintre ele.

 

Elegiile duineze

 

În Elegiile Duineze si în Sonetele către Orfeu, experientele existentiale ale lui Rilke au o profundă îndrăzneală, si când ne deschidem către ele, ne dezvăluie întelesurile. Aceste cânturi i s-au arătat după ani îndelungi de tăcere, si doar când a abandonat orice intentie si dorintă de natură superficială, abandonându-se complet chemării, a ajuns la acest nivel. Astfel, această furtună ce l-a purtat în desăvârsirea elegiilor si în neastaptata creatie a sonetelor, nu a fost o furtună menită doar lui, personal. Energii mai puternice au lucrat aici. Ceea ce i s-a întâmplat lui ne priveste si pe noi toti; aceeasi furtună doreste să ne conducă spre experiente si insight-uri similare.

În cele ce  urmează mă voi referi la unele dintre aceste tărâmuri care ne sunt accesibile si nouă. Dar, sunt perfect constient că ele rămân imposibil de înteles, asa cum a mărturisit însusi Rilke în legătură cu propriul său acces la aceste cântece. Doresc doar să arăt unele legături care ar putea face mai facilă deschiderea către aceste cântece, fără a mă astepta să fi ajuns la miezul sensului lor.

Elegiile Duineze si Sonetele către Orfeu sunt îngemănate, căci au fost zămislite în aceeasi furtună ce l-a traversat pe Rilke. Deci, putem cu usurintă naviga lin de la una la alta. Deoarece aceste două mari cicluri au de-a face mai degrabă cu o experientă esentială ce glăsuieste singură, unitară, în locul versurilor sau poemelor individuale. Cântul lor e existenta noastră, parte a cresterii si disparitiei, transformându-ne astfel existenta către ceea ce este ultim.

Copacul extazului deschizându-se pentru Rilke, au devenit posibile Elegiile Duineze  si Sonetele către Orfeu. În aceste versuri, Rilke păseste atât printre cei vii, cât si printre cei morti, si în cea mai profundă consimtire, aduce ambele tărâmuri în cântecul său. Renuntă la jubilarea din spatele existentei umane; asemeni extazului îngerului. El doar este acolo, golit de orice intentie, auzind adierea unei necunoscute suflări.

 

Prima elegie[1]

 

Cine, dacă-as striga, m-ar auzi din cetele îngerilor?

 Şi chiar dacă unul din ei dintr-o dată m-ar lua pe inima lui: as pieri

 de prea intensa lui fiintare. Căci frumosul nu-i altceva

 decât începutul cumplitului, pe care încă abia-l îndurăm,

 si dacă atât ne uimeşte, e pentru că, nepăsător, din dispret,

 nu ne distruge. Si orice înger e cumplit.

 

 Si astfel mă înfrânez si într-un sumbru hohot de plâns înec

 ademenitoarea chemare. Ah, cine ne-ar putea ajuta?

 Nici îngeri, nici oameni, iar înteleptele animale presimt si stiu

 că nu ne simtim prea acasă în lumea asta tălmăcită.

 Ne mai rămâne poate vreun arbore

 pe-o costisă, pe care zilnic

 să-l vedem iarăsi; ne rămâne strada de ieri

 si molateca încredere întârziată într-o obisnuintă

 căreia i-a plăcut la noi si a rămas si n-a mai plecat.

 

 O, si noaptea, noaptea când vântul încărcat de-al lumilor larg

 ne mistuie chipul – cui nu i-ar rămâne, ea, cea pătimas dorită,

 lin dezamăgind, grea încercare pentru inima singuratică?

 Este ea mai uşoară pentru îndrăgostiti?

 Ah, dar ei nu fac decât să-si ascundă unul altuia soarta.

 

 Asta nu o stii încă? Aruncă din bratele tale golul

 către spatiile pe care le respirăm; poate că păsările

 simti-vor văzduhul lărgit cu un şi mai lăuntric zbor.

 

Da, primăverile aveau nevoie de tine. Multe stele

 doreau să le simti. Se ridica

 spre tine un val din adâncul trecutului, sau

 când treceai pe lângă-o fereastră deschisă,

 ţi se dăruia o vioară. Totul era o solie.

 Ai dus-o la împlinire? Nu erai mereu

 distrat de-asteptare, ca si cum totul îti prevestea

 sosirea unei iubite? (Unde vrei s-o adăpostesti,

 când în tine marile, străinele gânduri

 intră şi ies, iar noaptea adesea rămân).

 

Dar dacă tie ti-e dor, îndrăgostitele cântă; nici pe departe

 nu-i destul de nemuritor vestitul lor simţământ.

 Cântă-le – aproape invidiate de tine – îndrăgostitele care-au fost părăsite

 si pe care chiar mai iubitoare le-ai aflat decât pe cele-alinate. Reîncepe

 iarăsi si iarăsi slăvirea ce n-o poti nicicând desăvârsi;

 adu-ţi aminte: eroul durează, – chiar si căderea lui

 e doar un pretext să existe: ultima-i naştere.

 Dar pe îndrăgostiti natura sleită

 îi reia în sânu-i, ca şi cum n-ar avea destule puteri

 pentru două asemenea împliniri. Gânditu-te-ai oare

 destul la Gaspara Stampa, încât vreo fată de cel drag

 părăsită, să-si spună după sublima pildă

 a acestei iubite: şi eu la fel ca ea să devin?

 N-ar trebui ca în sfârsit aceste cele mai demult dureri

 în noi să rodească? Nu este timpul ca, iubind,

 să ne eliberăm de ce ne e drag si tremurători să-l depăsim

 precum săgeata arcu-l învinge, pentru ca în salt adunată

 să devină mai mult chiar decât ea însăsi? Căci rămânere nu-i nicăieri!

 

Glasuri! Glasuri! Ascultă inimă, aşa cum numai

 sfinţii odinioară-ascultau: încât uriasa chemare

 îi ridica din tărână; dar ei, cei peste putintă, rămâneau îngenuncheati

 mai departe şi n-o luau în seamă.

 Asa ascultau. Nu, nici pe departe n-ai putea să înduri al Domnului

 glas. Dar ascultă-acest suflu,

 neîntrerupta veste ce din tăcere se încheagă.

 Un murmur se înaltă acum, dinspre mortii tineri spre tine.

 Oriunde mereu ai intrat, în biserici

 din Roma sau Neapole, nu ti-au mărturisit în soaptă destinul lor?

 Sau o inscriptie îti apărea sublimă

 ca acum, de curând, stela din Santa Maria Formosa.

 Ce vor ei de la mine? să îndepărtez cu blândete

 acea aparentă de nedreptate, ce stinghereste uneori

 a duhurilor curată miscare.

 

Fără-ndoială e straniu să nu mai locuiesti pe pământ,

 să nu mai urmezi abia deprinsele-obiceiuri,

 trandafirilor si altor lucruri pline de făgăduinti

 să nu le mai dai întelesul viitorului omenesc;

 să nu mai fii ceea ce ai fost în nesfârsita neliniste a mâinilor,

 si însusi numele tău

 să-l lasi deoparte ca pe o jucărie stricată.

 Straniu, dorintele să nu le mai doresti. Straniu,

 să vezi toate câte se legau între ele

 fluturând de ici colo prin spatiu. Trudnică si plină de reînceputuri

 e starea de moarte, până ce încetul cu încetul simti cum te pătrunde

 puţină vesnicie. – Dar cei vii fac toti

 greseala că delimitează prea tare.

 Îngerii (se spune) adesea nu stiu prea bine

 dacă merg printre cei vii sau printre cei morti. Curentul eternitătii

 târăste vârstele toate prin amândouă tărâmuri

 mereu cu el, şi pe-amândouă vuietul lui le copleseste.

 

Până la urmă cei alesi timpuriu de moarte nu mai au nevoie de noi,

 se dezvată de ce-i pământesc, asa cum, crescând,

 blând te desprinzi de sânul mamei. Dar noi, care

 avem nevoie de taine atât de mari, noi pentru care adesea din jale

 se naşte un suis fericit: am putea oare exista fără ei?

 Este oare zadarnică legenda că odinioară, jelindu-l pe Linos,

 muzica dintâi îndrăzni să străpungă stearpa-ncremenire;

 că, abia în spatiul înfricoşat pe care tânărul

 aproape dumnezeiesc dintr-o dată pe vecie-l părăsise, golul intră

 în acea vibraţie, care acum ne răpeste, ne-alină, ne-ajută.

 

Reflectie

 

La finalul insight-ului lipsit de sperantă asupra existentei noastre, este evident pentru Rilke că nu trebuie si nu putem scăpa de pământ si de legile sale, spre exemplu, prin a ne îndrepta către ceva de dincolo, precum îngerii, pentru a nimici granitele existentei noastre pământene. Astfel, chiar de la începutul primei elegii, ne luăm rămas bun de la această idee, si ne întoarcem spre ceea ce a rămas pentru noi aici.

Fiindcă îngerul pare atât de măret  si minunat, putem pierde din vedere că frumusetea sa este doar începutul cumplitului. Ceea ce este dincolo de noi nu doar ne depăsese ca oameni, este în acelasi timp insuportabil pentru noi. De aceea, din acel moment, Rilke se întoarce spre conditia existentei noastre. La finalul existentei noastre, moartea ne asteaptă, deci totul este sub semnul acestei plecări. Doar în fata acestei plecări suntem autentici.

Dar atunci, în loc să tipăm la îngeri, începem să auzim si să percepem ceva care, chiar dacă este dincolo de ceea ce ne este în mod superficial accesibil, ne atinge în mod profund. Mesajul nedenaturat ce vine din încremenire soseste de la cei morti. Desi absenti, ei sunt lângă noi. Asteptând acest mesaj, începem să intrăm în rezonantă cu familiaritatea, cu ceea ce ne asteaptă de aici încolo. În loc a ne dori să fim cu îngerii, aici, în această viată deja păsim printre cei morti. Cine poate face asta, începe să audă profunda muzică a existentei, ce celebrează unicitatea devenirii si disparitiei.

 

Felul în care viata învinge

 

„Bucuria de a trăi”

 

Ce poate fi în mai mare acord cu viata decât bucuria de a trăi? Cei ce o fac, iau viata asa cum este. Ei slăvesc originea vietii. În primul rând sunt bucurosi de părintii lor si de strămosii lor, si dincolo de asta, de întreaga măretie ce sustine orice formă de viată, de care orice formă de viată depinde. si se bucură de orice apartine vietii, de orice o perpetuează si o întretine si îi permite să curgă prin sine către cei din jur si cei de după. Au bunăvointă fată de viată.

Cei ce se bucură de viată, se bucură si de viata celorlalti. Au bunăvointă fată de viata celorlalti, dorindu-si ca ea să crească, să devină mai cuprinzătoare, să fie în slujba vietii celorlalti prin propria viată, si iau cu bucurie ceea ce ceilalti le oferă. Viata lor e îmbogătită de viata celorlalti, precum si viata celorlalti e îmbogătită de viata lor.

Dar viata creste si prin rezistentă. Nu există crestere fără rezistentă. Rezistenta este o conditie a vietii. În loc să o ocolim, o depăsim prin crestere, iar ulterior ne bucurăm de viată si mai mult, întăriti datorită rezistentei.

Totusi, viata noastră va ajunge la final, sau mai precis, va lăsa loc altei vieti. Când privim cu bunăvointă noua viată, îi facem cu bucurie loc, ne retragem la momentul potrivit, bucurându-ne de nou si binecuvântându-l în armonie cu sfârsitul vietii noastre.

 

Bine si rău

 

Există ceva care este bun? Există ceva care este rău? Nu, nu există. Dar în viata noastră de zi cu zi folosim această distinctie între bine si rău pentru orientare. Distinctia între bine si rău apare din constiinta noastră.

Când avem o constiintă curată, bună, spunem că am făcut ceva bun. Când avem o constiintă rea, încărcată, spunem că am făcut ceva rău. Dar bine si rău în acest sens înseamnă doar: Binele este ceea ce mă ajută să apartin familiei mele. Răul este ceea ce îmi periclitează dreptul de a apartine familiei mele. Astfel, această constiintă ne ajută să stim ce anume trebuie să facem sau să nu facem pentru a apartine. Ăsta este scopul constiintei. În legătură cu acest scop, există o distinctie între bine si rău.

Familiile sunt diferite. În unele familii ceva poate fi văzut ca fiind bun, în altele, acelasi lucru poate fi văzut ca rău, si invers. Deci, cei care fac ceva rău, conform ideilor din familia mea, pot actiona cu o constiintă bună, conform propriei lor familii. Acesta este si motivul pentru care copiii ciuva pot da dovadă de un comportament „imposibil” în casa noastră si totusi să nu perceapă acest lucru. Nu putem face apel la constiinta lor. Nu functionează. Trebuie să aflăm ce anume este considerat bun si rău în familia lor. Doar asta poate ajuta si face o diferentă aici.

Desigur că există si lucruri îngrozitoare, ca atunci când cineva ucide. Sau toate acele lucruri ce se petrec într-un război, care sunt cumplite. Totusi, privim doar din punctul nostru de vedere, din perspectiva distinctiei pe care noi o facem între bine si rău.

 

Dumnezeul cel bun si cel rău

 

Deseori transferăm constiinta noastră si distinctiile făcute de constiința noastră asupra lui Dumnezeu. Acest Dumnezeu dispune asupra raiului si iadului conform constiintei noastre. Asa presupunem noi. De aceea, teroristii care au atacat World Trade Center, conform perspectivei americane, vor ajunge în iad - si ei speră că acest lucru chiar se va întâmpla.

De partea cealaltă, teroristii îi văd pe americani în acelasi fel. Ei cred că Dumnezeu îi va trimite în iad si ei fac tot posibilul pentru a se întâmpla asta. Deci, ambele tabere sunt captive propriei lor constiinte.

Ceea ce se petrece în lume, la scară largă, nu poate fi judecat de constiinta noastră. Ceea ce experimentăm ca periculos sau neplăcut sau dezgustător sau blamabil, este doar rezultatul constiintei noastre. În fata unei puteri mai mari, toate servesc unui scop diferit.

Heraclit, un vechi prieten al meu (a murit demult, 600 î.Ch.) a spus: Războiul este tatăl tuturor lucrurilor.

Fără conflict nu ar exista progres. Să ne imaginăm că nu ar mai fi nimic „rău”. Am deveni delăsători, am căpăta pântece generoase si nu am mai face nimic. Asta ar fi cumplit.

Ceea ce se întâmplă acum între America si teroristi, oricât de rău ar fi pentru victimele prinse la mijloc, pentru umanitate este o binecuvântare. Cu toti trebuie să se re-orienteze. Ei trebuie să creeze noi aliante. E nevoie de o implicare reciprocă.

Desigur este doar o observatie superficială, dar aceste evenimente sunt în serviciul unui scop mult mai mare. Puterea care se ocupă de asta nu este una miloasă, în sensul pe care îl dăm noi termenului. Ne provoacă.

Din acest motiv, trebuie să vedem chiar si agresorii ca fiind în slujba unei alte puteri. Majoritatea agresorilor actionează în mod constient, cu o constiintă nepătată.

Către un participant: Unchii tăi au ucis un om în mod constient, iar cei care au făcut acest lucru au făcut-o cu o constiintă curată. Ei se simt inocenti si fără remuscare după ce au făcut. Din acest motiv nu putem judeca conform constiintei noastre.

În cele din urmă, suntem cu totii egali în fata a ceva mai măret. Putem lăsa la o parte distinctia între bine si rău. Doar când reusim să privim aceste conexiuni la un  nivel, putem fi în slujba păcii si îi putem întelege pe ceilalti.

Beneficiul imediat este că vom reusi să-i întelegem si pe copii, în felul lor specific de a se comporta. Încredintându-i acestei forte mai mari. Este o modalitate de a gestiona situatiile.

Deci, acest israelit a cărui soră a fost împuscată la granita dintre Israel si Egipt (vezi numărul din aprilie 2011) nu putea merge mai departe. Inima sa încă era sub imperiul socului evenimentului de atunci. Era în pericol să o urmeze. Atunci am făcut un exercitiu cu el. După un timp, si-a luat sora moartă în brate. A privit-o, cu iubire, asa cum este ea acum, moartă. A murit. A încredintat-o lui Dumnezeu, apoi s-a retras si a lăsat-o acolo. Putem face acelasi lucru cu ceea ce numim rău. Asta este ceea ce eu numesc iubirea de dusman. Este ceva diferit de o poruncă. Este un insight – insight-ul că undeva, în adâncuri, suntem cu totii la fel.

 

Poveste

            Acum vă voi spune o poveste ce îsi are locul aici.

 

Două tipuri de noroc

 

În vremuri străvechi, când zeii încă erau aproape de oameni, într-un orăsel trăiau doi menestrei. Amândoi se numeau Orfeu.

Unul din ei era cel mare. El inventase Kithare, precursoarea chitarei. Când cânta la instrument sau din voce, întreaga natură pica sub o vrajă. Animalele sălbatice se asezau la picioarele sale, ca si cum ar fi fost domesticite, vasnicii copaci se îndoiau, nimic nu putea rezista cântecelor sale. Fiind atât de măret, îi făcea curte celei mai frumoase femei. Acesta a fost începutul declinului său.

Nici nu se sfârsise ziua nuntii lor când prea-frumoasa Euridice a murit, paharul s-a sfărâmat în timp ce îl tinea. Dar pentru măretul Orfeu, moartea nu era un final. Folosindu-se de muzica sa, a găsit intrarea în lumea subpământeană, a păsit pe tărâmul umbrelor, a trecut râul uitării, a trecut de Cerber, dulăul care păzeste portile iadului, si a ajuns în fata tronului lui Hades, zeul celor morti, atingându-l chiar si pe el cu muzica sa.

Hades a eliberat-o pe Euridice cu o conditie, si Orfeu era atât bucuros încât nu a sesizat capcana din spatele favorului. A luat-o pe drumul de întoarcere, si în spatele său a auzit pasii mult-iubitei lui sotii. Au trecut de dulău, au traversat râul uitării, au început ascensiunea către lumină. Atunci Orfeu a auzit un tipăt – Euridice alunecase – iar el a privit surprins înapoi. A apucat să vadă umbrele scufundându-se în noapte. A început să cânte, cu durere: „Am pierdut-o pe iubita mea Euridice, toată fericirea mea este pierdută!”

Si-a regăsit drumul înapoi către lumină, dar viata printre cei vii nu-i mai era plăcută. Când o femeie beată a încercat să-l ia la un festival al vinului, el a refuzat, iar femeia l-a sfâsiat.

Ce mare nesansă, ce inutilă artă! Totusi, întreaga lume îl cunoaste!

Celălalt Orfeu era cel mic. Era doar un bard modest; apărea la petreceri mici, cânta doar pentru localnici, le oferea un pic de plăcere si se bucura si el. Pentru că nu putea trăi din arta sa, a învătat si o meserie obisnuită, s-a căsătorit cu o femeie obisnuită, a avut copii obisnuiti, uneori a păcătuit, a fost fericit în mod simplu si apoi a murit, bătrân si multumit de viata sa.

Nimeni nu-l cunoaste – în afară de mine!

 

Contemplare: fericirea

 

Fericirea apare amăgitoare si iluzorie, atractivă si periculoasă. Căci adesea, ceea ce ne dorim, ne aduce nefericire, iar ceea ce ne înspăimântă, ne aduce fericire. Uneori preferăm să ne agătăm de nefericire, pentru că ne pare mai sigură sau mai măreată, sau pentru că ne simtim mai inocenti sau că o merităm, sau o privim ca pe o ofrandă adusă viitoarei fericiri.

Atunci probabil că desconsiderăm fericirea, văzând-o ca fiind banală sau trecătoare sau schimbătoare. Sau ne temem de ea ca si cum ar însemna vinovătie sau trădare sau necioplire sau prevestitoare a nefericirii.

 

 

Cuvinte de întelepciune

Mai

 

  1. Respectul este tăcut.
  2. Nimic nu rămâne izolat.
  3. Doar participând suntem centrati.
  4. Orice asteptare ajunge la un sfârsit.
  5. Mândreste-te înainte de cădere.
  6. Mai putin ajuta uneori mai mult.
  7. Avansăm, având picioarele pe pământ.
  8. Vindecarea poate fi dureroasă.
  9. Mai devreme este deseori mai bine.
  10. Cu ochii închisi putem vedea deseori mai multe.
  11. Cei care servesc stiu mai multe.
  12. Nimic nu este mai presus decât a fi aici.
  13. Treji suntem prezenti.
  14. Doar greselile pot fi corectate.
  15. A fi servit sfarseste atunci cand o pretindem.
  16. Veghem mai mult asupra a ceea ce este mic.
  17. Dacă nu ne îngrijorăm, lăsăm lucrurile asa cum sunt.
  18. Prezentul îndură.
  19. Continuă, asta contează.
  20. Oglinzile reflectă. La fel si noi.
  21. Cine se asteaptă la mai mult, priveste înapoi.
  22. Privirea cuprinzatoare este privirea lui Dumnezeu.
  23. Respectul face loc.
  24. Vindecarea se petrece în tăcere.
  25. Unde să mergem dacă nu stim pentru ce?
  26. Fără curiozitate rămânem centrati.
  27. Când suntem centrati suntem pregătiti.
  28. Neglijenta curând se epuizează.
  29. Când încercăm, găsim.
  30. Extremele se exclud reciproc.
  31. O privire de ansamblu necesită înăltime.

[1]traducere şi note George Popa, Editura Polirom, 2000 apud

 http://absentul.blog.com/2010/09/15/scoala-de-poezie-rainer-maria-rilke/