Ajutor pentru suflet- Aprilie 2011

Ajutor pentru suflet in viaţa de zi cu zi  

Scrisoare lunară, aprilie 2011

 

  

Dragă cititorule,

Aşteptai noua ediţie din “ajutor pentru suflet în viaţa de zi cu zi”? Îţi aduce o sumedenie de revelaţii pentru o gamă largă de probleme. În această lună avem Săptămâna Sfântă şi Paştele. În această ediţie vei găsi reflecţii despre ceea ce ne poartă si ne eliberează de multe poveri.    

Când lucrez la o ediţie nouă despre ajutorul de zi cu zi, scotocesc, uneori, prin vechile cufere cu comori. Ele găzduiesc comori care aşteaptă de mult să fie aduse la lumină. Acesta a fost cazul şi cu această ediţie. Am dat peste transcriptul unui curs din 2001 pentru copiii care trăiesc în case de copii şi pentru cei care îi îngrijesc. Imediat ce am început să-l citesc, am găsit câteva insight-uri valoroase care ne pot deschide ochii, fie că suntem copii, fie că suntem părinţi, pentru a vedea legăturile care ne ajută să mergem mai departe. Nu trebuie să ţin astfel de comori numai pentru mine. În această ediţie ţi le dau mai departe ţie. Le poţi şlefui, astfel încât să strălucească din nou.                  

               

Cu stimă,

     Bert Hellinger  

 

 

 

Primăvara

Sonet de Rilke

În Sonetul 21 către Orfeu, partea 1, Rilke omagiază existenţa prin imaginea primăverii care a lăsat iarna în urmă. Pământul cântă, iar noi împreună cu copiii cântăm alături de el. 

 

S-a întors primăvara. Pământul

e ca un copil care ştie poezii;

Multe, oh, multe … Pentru că a învăţat  

atât de mult, primeşte un premiu.

 

Profesorul era sever. Ne plăceau firele albe

din barba bătrânului.

Acum, când sunt chemate verdele şi albastrul,

putem spune: poate să o facă, poate să o facă! 

 

Pamântule în vacanţă, norocosule, joacă-te

cu copiii acum. Ei vor să te prindă,

Vesele pământ. Cel mai bucuros câştigă.

 

Oh, cât de multe l-a învăţat profesorul, atât de multe,

Pământul cântă acum ceea ce e scris în rădăcini

Şi în trunchiurile mari şi greoaie, si cantă, cântă!

 

Primăvara, natura se trezeşte din hibernare, şi la fel şi noi, odată cu natura. Respirăm adânc şi privim cu nerăbdare către timpurile bogate si fructuoase care sunt în faţa noastră, în special, pentru relaţiile şi iubirea noastră.  Câtă abundenţă!

 

 

Săptămâna Sfântă şi Paştele

Isus şi Caiafa

La un congres din Lyon am fost rugat să vorbesc despre strămoşii noştri şi despre noi înşine, şi despre cum să ne reunim şi să ne reconciliem cu ei.

 

Cu mult timp în urmă am observat că excluderea unuia dintre mebrii familiei are efecte tragice, adesea, chiar şi peste secole.

 

Exemplu: Ismail şi Isaac

Mă gândesc la Ismail, fiul cel mare al lui Abraham, care a fost exclus pentru a face loc celui de-al doilea fiu, Isaac. Poate că este o legătura între această întâmplare din trecut şi felul în care, azi, evreii sunt excluşi ca popor, ca şi cum ar fi o pedeapsă pentru nedreptatea care i s-a făcut lui Ismail şi mamei lui, Hagar. De asemenea, mă gândesc şi la conflictul dintre Israel şi vecinii arabi, care se consideră descendenţii lui Ismail. În situaţii similare, în care un membru este exclus în acest fel, vindecarea profundă a sufletului se petrece atunci când cel exclus şidescendenţii lui sunt reprimiţi în sistemul familial şi li se redă locul care li se cuvine, conform legii ordinii. În acest caz, Ismail ar trebui să se întoarcă pe locul de prim fiu, iar mama sa, pe locul de primă sotie.

 

Caiafa şi Isus

Un conflict asemănător ar fi istoria dureroasă a evreilor care au suferit din cauza creştinilor, şi legat de aceasta ar fi continuarea anti-semitismului printre creştini. După parerea mea, acest conflict porneşte de la aceeaşi sursa. Este conflictul dintre Caiafa şi Isus. Sunt unii care îl preferă pe Caiafa, şi genul de iudaism pe care îl afirmă si apără, şi alţii care l-au urmat pe Isus.  Deşi toţi sunt din aceeaşi familie, şi deşi crestinii ar trebui să ocupe doar locul al doilea, conform legii ordinii, creştinii s-au plasat ei înşişi pe primul loc. De asemenea, aici, trebuie să reţinem că excluderea a fost reciprocă.

Am de mult timp în minte această idee că acest conflict dintre evrei şi creştini ar trebui analizat şi rezolvat acolo unde a apărut: între Isus şi Caiafa.

 

Calea spirituală a iluminării

 

Cum facem vizibile profunzimea şi gradul de extindere al acestor legături? Cum le aducem într-o formă care să permită perceperea lor într-o experienţă acceptată şi de alţii? M-am gândit mult. Dar am ştiut de la bun început că nu puteam avea un rol activ în înţelegerea acestor legături. Pentru că aceste miscări, oricât de uimitoare ne-ar părea, trebuie recunoscute ca miscări ale spiritului, care ating şi preocupă în mod egal pe toţi cei implicaţi, sunt acelea care, în cele din urmă, îi vor readuce împreună pe cei care fuseseră separaţi.   

În constelaţiile familiale spirituale putem vedea şi experimenta aceste miscări.  Ele iniţiază miscările esenţiale, fără să mai tină cont de ideile noastre obişnuite, regretele noastre sau obiecţiile noastre. Ele ne conduc spre o cale a iluminării care înainte nu ne era deschisă.

Deci, având acestea în minte, am făcut pasul hotărâtor în faţa unui numeros public, la Lyon. Am ales un reprezentant pentru Isus şi altul pentru Caiafa, i-am aşezat faţă în faţă şi, cu deplină încredere, i-am predat miscării acestui spirit creator.

Nu aş fi îndrăznit să fac asta din proprie iniţiativă. Când am coborât în interiorul meu pentru a mă pregăti pentru acest curs, aceste nume mi s-au spus clar – atât de clar, încât a trebuit să-mi las temerile deoparte. Predându-mă în totalitate miscării spiritului, şi aici, în această situaţie, am avut incredere că voi fi condus de acesta.

Aşa a apărut constelaţia pe care o voi descrie mai jos.

 

Constelaţia

De obicei, în cadrul constelaţiilor familiale spirituale, nu este nevoie de o constelatie în sensul anterior al termenului. Este suficient să se ceară reprezentanţilor să stea într-un anumit loc. Dintr-o dată, ei sunt purtati de o miscare care îi conduce pentru a face şi a arăta ceea ce este în acord cu cei pe care îi reprezintă.    

Deci, am ales un reprezentant pentru Isus şi unul pentru Caiafa. Caiafa era înaltul preot care l-a declarat pe Isus vinovat şi care l-a predat pe Isus spre crucificare prefectului roman, Pilat din Pont. Doar Pilat din Pont avea puterea să ordone crucificarea şi să dea ordin să se execute.

După ce am găsit voluntari pentru a-i reprezenta pe Isus şi pe Caiafa, le-am cerut să stea faţă în faţă la o oarecare distanţă. Ei şi cu mine ne-am lăsat conduşi de miscarea spiritului.

Încă de la început, reprezentantul lui Isus s-a întors spre reprezentantul marelui preot evreu cu toată atenţia. El nu s-a comportat nici ca adversar, nici ca victimă, ci ca o persoană care aparţine, fără reproşuri, fără pretenţii. Privea prietenos spre reprezentantul lui Caiafa, cu mâinile deschise, fărăsă se mişte din loc. Întors către Caiafa, era pur şi simplu acolo.

Reprezentantul marelui preot şi-a strâns pumnii, s-a apropiat de Isus şi l-a lovit în piept. Dar Isus nu s-a dat înapoi din faţa lui. A rămas acolo neclintit cu o expresie prietenoasă. Caiafa s-a apropiat din nou de Isus, l-a lovit cu pumnul în piept şi a încercat să-l împingă în afara spaţiului (constelaţiei-n.tr.).

Isus a rămas în aceeaşi poziţie, s-a întors cu blândeţe spre Caiafa. Nu a putut fi făcut să reacţioneze sau să se apere şi a rămas în continuare cu mâinile deschise. 

Aici am intervenit. Mi-am amintit o frază din Evanghelia Sf. Matei, de cuvintele puse în gura mulţimii care cerea moartea lui Isus în faţa lui Pilat: Sângele lui să fie pe noi şi pe copiii noştri. Nu e nevoie să ne preocupe adevăratele origini ale acestei propoziţii. Dacă ne uităm la soarta pe care a avut-o poporul evreu printre creştini, această propoziţie exprimă ceea ce, mai târziu, a devenit realitate, şi după toate probabilităţile, a contribuit la aceasta.  

Apoi, am arătat reprezentantului marelui preot consecinţele comportamentului său faţă de Isus. Am ales patru reprezentanţi pentru evreii care au fost persecutaţi şi omorâţi de creştini. I-am pus să stea culcaţi pe spate, între Caiafa şi Isus. Ei reprezentau milioanele de victime care şi-au pierdut viaţa începând cu acel moment, in parte, din cauza a ceea ce Caiafa i-a făcut lui Isus.

Efectul pe care l-a avut această intervenţie asupra reprezentantului lui Caiafa a fost surprinzător. Agresiunea lui a dispărut pe loc. El a dat înapoi, dar fără să se uite spre cei morţi. L-a văzut doar pe Isus. Dar Isus se uita la cei morţi. După un timp, Caiafa s-a uitat şi el spre cei morţi. A îngenunchiat, s-a aplecat deasupra lor şi a izbucnit în hohote de plans.

Reprezentantul lui Isus a rămas întors spre Caiafa cu prietenie. El s-a aşezat pe podea, s-a uitat la Caiafa şi a întins mâinile spre el.

După un timp, reprezentantul lui Caiafa s-a culcat pe podea, cu capul pe abdomenul unuia dintre morţi. Si-a desfăcut larg mâinile, a ţipat şi a continuat să-şi mişte buzele ca şi cum ar fi vrut să spună ceva sau poate să ţipe, dar nu s-a auzit niciun sunet şi niciun cuvânt. Impresia mea a fost că şi el atârna pe cruce. Un pic mai târziu, a atins uşor mâna lui Isus cu un deget, dar, apoi, şi-a retras-o.

Apoi, după un timp, a încercat să-i ridice pe cei morţi ca şi cum ar fi vrut să-i readucă la viaţă. Isus s-a retras de lângă el şi de lângă morţi. S-a aşezat pe podea în cealaltă parte, cu mâinile încă deschise, iar morţii lui erau cu capul aplecat în faţă. Aici, am întrerupt constelaţia.  

Această constelaţie a durat trei sferturi de oră, fără să se spună niciun cuvânt.

 

Reflecţii

Indiferent de felul în care privim aceste miscări, un lucru este cert: nu puteau veni din ideile reprezentanţilor. A fost o miscare a spiritului care a lucrat prin ei. Aşa cum se întâmplă în toate aceste miscări, când reprezentanţii sunt purtati dincolo de concepţiile lor, miscările de aici servesc Iubirea. Ele se află în slujba înfrângerii opoziţiilor, în acest caz, dintre evrei şi creştini şi, prin urmare, servesc pacea.   

 Paştele

În Argentina, mă trezesc într-o dimineaţă chiar înainte de Paşte, şi ştiu că voi fi ghidat pentru a scrie un text. Ce text, încă nu mi-e clar încă. Deodată, îmi vine în minte un titlu. Tresar, deoarece habar n-am unde voi ajunge. Până la urmă, se dovedeşte a fi un text de bun rămas de la dumnezeul morţilor.

În duminica Paştelui, am vorbit pe această temă cu peste 250 de participanţi la curs. Nu făcusem nicio pregătire şi nu mă referisem la nimic specific în text. De fapt, conţinutul acestei conferinţe a devenit un alt text, dar tot m-am simţit ghidat de aceeasi miscare, în aceeaşi direcţie.

Am avut curajul să spun că sensul de Paşte este, mai presus de orice, ridicarea lui dumnezeu din mormânt, ridicarea noastră din mormântul dumnezeului care ne trage spre moarte şi care, contrar tuturor declaraţiilor solemne, se înfăţişează ca dumnezeu al morţilor. 

 

Constelaţia

Ce s-a întâmplat atunci? Am întrebat dacă cineva din grup avea o problemă pentru care să caut o soluţie. Mulţi participanţi au ridicat mâna. Ghidat de o miscare interioară, am ales pe cineva pe care nu-l cunoşteam şi despre care nu ştiam nimic.       

            Mi-a spus ceva la modul general din care n-am înţeles nimic, aşa că i-am cerut să ia loc pe podea. În acel moment, intuiţia m-a făcut să pun în faţa lui un covor rulat şi i-am cerut să sară peste el.  

            S-a deplasat foarte încet spre acest covor, cu paşi foarte mici, ca şi cum ar fi fost o graniţă peste care nu putea trece. S-a oprit la câţiva paşi distanţă de covor, uitându-se spre covor. I-am spus să privească dincolo de el, în depărtare.

            Doar pentru un moment, a reuşit să facă asta. Apoi, a făcut exact contrariul. A căzut în genunchi în faţa covorului. Deodată, am înţeles că acel covor reprezenta o persoană decedată peste care nu voia să treacă.

            I-am spus despre revelaţia mea şi, apoi, i-am cerut să se ridice din nou şi să treacă peste persoana decedată spre viitorul lui. Pe când făcea asta, a respirat adânc. L-am intrebat cum se simţea. “Foarte bine,” a spus el. Apoi, l-am trimis înapoi la locul lui.   

 Istoricul

Mai târziu, am aflat că acest bărbat era chirurg şi că unul dintre colegii lui, căruia i-a scos apendicele, murise pe masa de operaţie. După acest eveniment, i s-a schimbat viata. Nu a putut trece peste moartea colegului, sau literal vorbind, peste colegul lui mort.

Soţia lui era, de asemenea, prezentă. Câteva zile mai târziu, ea le-a povestit unor participanţi că deodată, totul era diferit – viaţa lui, viaţa ei şi relaţia lor. Soţul ei se ridicase dintre morţi.

 Renaşterea noastră

 

După această constelaţie, i-am lăsat pe participanţi să lucreze în grupuri mici. Exersau trecerea unei graniţe cauzate de moartea unei persoane, şi, în acest fel, au exersat şi ridicarea lor din morţi.  

Textul pe care trebuia să-l scriu când m-am trezit de dimineaţă mă pregătise pe mine şi pe mulţi alţii pentru această experienţă de renaştere.  N-aş fi putut prevedea acest lucru în niciun fel. Am fost pregătiţi de acest text pentru o experienţă în care am fost conduşi de alte puteri, aflate în slujba vieţii. Această experienţă a detronat alte vechi imagini despre Dumnezeu, pe care le duceam în interiorul nostru. Această experienţă ne-a ajutat să ne ridicăm din morţi;  ne-a ajutat să experimentăm trecerea de la un dumnezeu al morţilor la Dumnezeul viu care spune: “Vezi, eu fac ca toate lucrurile să fie noi.”

Iată textul pe care l-am scris, cuvânt cu cuvânt.

 

Bun rămas lui Dumnezeu

Putem să ne luăm concediu de la Dumnezeu? Avem permisiunea să facem asta? Ce mai rămâne din noi atunci? Câte generaţii s-au rugat la El cu înflăcărare? Câţi s-au temut de el! Câţi şi-au sacrificat viaţa pentru El? Câţi au sperat să se împace cu El şi să găsească milă la El? Câte imnuri I s-au cântat din toată inima, imnuri care încă ne emoţionează chiar şi acum? Câte catedrale magnifice s-au clădit pentru El?

            Când îi spunem rămas bun, unde ajungem? În care singurătate? În ce pustiu?

            Acest rămas bun este un rămas bun de la imaginile care sunt umane, doar umane. Ne luăm rămas bun de la sentimentele care vin din copilăria noastră. Ne luăm rămas bun chiar şi de la idealurile care dau naştere acestor imagini, sentimente care ne ridică şi ne conduc către devoţiunea şi abandonarea în care ne pierdem pe noi înşine. Aceste sentimente vin din fricile copilăriei, fricile copilului inocent. Ele ne fac mici şi ne menţin mici – expuşi, temători, abandonaţi, ameninţaţi.

            Cum şi când trecem cel mai profund prin astfel de sentimente? Când ne imaginăm că le comandăm acestor imagini să plece? Ce rămâne din noi atunci? Pentru că şi atunci când ne temem de acest Dumnezeu, tot Îl avem în noi.

            Fără El, bazându-ne doar pe noi înşine, unde vom ajunge? Fără El, singuri, goliti, nu ne vom pierde, chiar şi de noi înşine, şi de alţii?

Ne întoarcem la acest secret din interiorul nostru, acest secret care ne menţine vii în orice moment, aşa cum şi suntem. Ne întoarcem la acest secret care rămâne în interiorul nostru, pentru că acesta ne vrea aşa cum suntem, fără să ne judece în vreun fel, fără consecinţele pe care această judecată le-ar aduce. Cum ar putea fi ceva în noi care să poată fi separat de acest secret, ceva care să ne ţină departe de el?

            Cum ne dăm seama că acest secret reprezintă o forţă creatoare care lucrează în noi? Simţim imediat cum suntem miscati de această putere – miscati din interiorul nostru, miscati fără să existe vreo forţă exterioară. Această forţă ne poartă în fiecare moment, în mod creativ şi imediat, spre un etern şi mereu nou: “Aşa să fie!”  

            Această forţă care ne miscă, oare iartă sau tolerează imagini care pun în noi frica de Dumnezeu? Nu cumva această forţă este sfârşitul tuturor fricilor? Nu este, în fiecare moment, iubirea cea mai intensă pe care o putem trăi vreodată? Când ne abandonăm în ea, nu este aceasta cea mai profundă trăire posibilă?  

            Dar chiar şi ceea ce încerc să exprim aici este o imagine, o imagine umană.

            Pe ce altceva ne-am putea baza? Pe nimic. Ne-ar rămâne doar întunericul absolut al deşertăciunii.

            E acolo şi nu e acolo. Ne atrage şi, totuşi, nu-l putem ajunge. În această noapte ne întoarcem din morţi. Suntem într-o infinită înălţare, o înălţare în gol; este, în cele din urmă, pură, fără nume, nemişcată, o nemişcare fără sfârşit, lumină din lumină, reflectând, strălucire din strălucirea Lui, ecou creator, unul nemărginit şi indefinit.

  

Poveste

O schimbare a inimii

Un băiat se naşte în familia lui, în locurile natale şi cultura lui, şi încă din copilărie află cine a fost eroul lor, învăţătorul şi maestrul lor, şi îşi doreşte din suflet să ajungă ca el, să fie ca el.

El se alătură celor care îi seamănă, se supune unei discipline severe ani de-a rândul, şi urmează marele exemplu, până când devine ca el, până ajunge să gândească, să vorbească, să simtă şi să dorească asemenea lui.  

  Şi totuşi, crede că îi lipseşte ceva. Aşa că porneşte într-o călătorie lungă spre cel mai îndepărtat punct izolat pentru a putea trece şi de ultima frontieră. El trece pe lângă grădinile de demult care fuseseră abandonate cu mult timp în urmă. Trandafirii sălbatici încă înfloresc, iar pomii înalţi îsi poartă fructele toamna, fructe ce cad pe pământ fără să fie îngrijite; nu este nimeni acolo care să le culeagă. Din acel punct încolo ţara este pustie.

Şi curând un gol necunoscut îl înconjoară. Este ca şi cum toate drumurile ar fi la fel, şi îşi dă repede seama că înaintea lui tot un pustiu apare. Merge la întâmplare fără nicio ţintă, pierde legătura cu simţurile sale. Şi, apoi, întâlneşte primăvara. Iese din pământ şi se scurge, din nou, repede înapoi în nisip. Şi acolo unde ajunge apa, deşertul se transforma într-un paradis.

În timp ce se uită în jurul lui, vede doi străini apropiindu-se. Procedaseră la fel ca el, îşi urmaseră eroul, ajungând ca el. Şi ei porniseră într-o călătorie dificilă prin singurătatea deşertului pentru a ajunge la ultima frontieră. Ca şi el, au întâlnit primăvara. Împreună, s-au aplecat să bea din aceeaşi apă şi se cred aproape de destinaţia lor. Îşi spun unul altuia cum îi cheamă: “Mă cheamă Gautama, Buddha.” “Mă cheamă Isus, Cristul.” “Mă cheamă Mohammed, Profetul.”

Şi noaptea se lasă peste ei ca peste nişte spirite înalte, sub splendoarea îndepărtată a stelelor tăcute. Niciun cuvânt, niciun sunet, şi unul din cei trei ştie, se află atât de aproape de maestrul său iubit, cum nu mai fusese niciodată până atunci. E ca şi cum, doar pentru un moment, el s-a putut zări pe el însuşi cum se ştia: atât de neputincios, de inutil, şi atât de mic. Şi cum ar fi dacă s-ar şti şi vinovat.  

În dimineaţa următoare, se întoarce şi evadează din deşert. Calea lui trece din nou prin grădinile singuratice şi îl duce mai departe spre propria lui grădină. În faţa porţii îl întâmpină un bătrân care spune: “Cel ce găseşte drumul înapoi, venind de atât de departe, probabil că iubeşte pământul fertil. El ştie că tot ceea ce creşte, va muri cândva, iar când viaţa lui se sfârşeşte, va hrăni pe alţii.”  “Da,” spune cel reîntors, “Sunt de acord, acestea sunt legile pe acest drag pământ.” Şi, astfel, începe să-l cultive.

 

Spiritul

A te lasa îndrumat de spirit

Ce înseamnă să te lăsa îndrumat de spirit? Putem observa că totul este adus la suprafaţă de o forţăspirituală. În corpul nostru, în fiecare secundă au loc milioane de astfel de procese spirituale. Aceste procese sunt coordonate şi pline de semnificaţii. Ele acţionează împreună în toate felurile, în fiecare fracţiune de secundă. Şi habar nu avem de ele.

            Deci, toate aceste lucruri se întâmplă în interiorul nostru, şi sunt toate iniţiate şi reglate constant de o singură forţă spirituală. Nu este posibil ca două forţe spirituale să se opună una alteia. Totul este orchestrat şi, în cele din urmă, armonizat pentru a lucra împreună. Că vrem sau nu, suntem purtati de această miscare. Acest lucru este valabil şi în acele domenii în care avem sentimentul că facem ceva greşit, sau ceva corect.

            Aceste mecanisme nu sunt întotdeauna corecte, în sensul ca sunt “bune”. Sunt atât de multe straturi, contrarii unul faţă de altul; sistemul este construit din perechi de contrarii.  Şi aceste contrarii servesc evoluţia.

Întrebarea este dacă suntem capabili să ne armonizăm , în mod conştient cu aceste miscări ale spiritului.            

 

Acceptarea

Ce înseamnă să intri în mod conştient în armonie cu aceste mişcări? Aceste miscări  sunt mişcări de acceptare. Spiritul care le gândeşte este în acord cu ceea ce gândeşte, bineînţeles. Intrăm în armonie cu aceste mişcări când acceptăm totul aşa cum este, exact aşa cum este. Asta înseamnă să ne acceptăm şi pe noi exact aşa cum suntem, fără niciun gând prin care ne dorim să fie ceva diferit în noi.

            De îndată ce îmi doresc să fie ceva diferit, mă comport ca şi cum aş fi acest spirit. Mă gândesc cum ar trebui să fie. Mă pun pe mine în locul acestor miscări ale spiritului când vreau să îmbunătăţesc ceva.

            Privind mai atent, pare ciudat. Dar aşa suntem noi. Fiecare evaluare – numind un lucru ca fiind bun, iar altul ca fiind rău – este o arogantă în faţa acestor forţe. Pentru aceste miscări nimic nu este bun şi nimic nu este rău. Totul este doar aici, aşa cum este, şi este semnificativ. Deci, a urma în mod constient spiritul înseamnă a accepta totul aşa cum este.

 

Educarea copiilor

Cineva m-a întrebat cum se pot aplica în educaţia copiilor revelaţiile privind miscările spiritului.

            Inima unei mame ştie de ce are nevoie un copil, şi asta şi face. Dar când ea citeşte într-o carte cum ar trebui să procedeze, atunci greşeşte.

            Îmi amintesc când eram în Africa de Sud, într-un hotel de pe plajă; era dimineaţa din duminica Paştelui. Un cuplu de albi a intrat în sala pentru micul dejun împreună cu băieţelul lor, iar acesta ţipa. Părinţii nu ştiau ce să facă şi erau jenaţi. Femeile indigene care serveau la masă se uitau dintr-un colţ şi râdeau. După un timp, una dintre ele s-a dus la masa familiei respective, l-a ridicat pe băieţel, l-a scuturat un pic, şi l-a pus la loc pe scaunul lui. După aceea, copilul şi-a mâncat calm micul dejun. Aceste femei au ştiut ce să facă pentru că erau în armonie cu copiii.

            Aşa se face educaţie. Acceptând copilul aşa cum este el, exact aşa cum este. Şi  acceptând destinul special al copilului. Este diferit de ceea ce îşi imaginează o mamă. Fiecare copil are propriul lui destin.

 

O FEMEIE: Cum rămâne cu cerinţele societăţii?

hellinger: Părinţii trebuie să-şi crească copiii într-un fel în care ei să poată trăi în societate. Aceasta este o sarcină pentru părinţi şi este obligatorie. Daca cineva vrea să elibereze copilul de cerinţele societăţii, acesta devine neadaptat pentru viaţă. Ceea ce este important într-o societate trebuie împărţit. Viaţa confortabilă nu este o viaţă completă. E nevoie de mai mult.

            Odată, la un curs, stăteam lângă o femeie care-şi ţinea copilul în braţe, acesta stând la pieptul ei, culcat pe burtică. I-am spus femeii: “Priveşte dincolo de copil, în depărtare, departe de copil, în depărtare.” Aşa a făcut. Atunci, copilul s-a întors spre mine şi a zâmbit. Copilul a simţit mai bine. Aceasta este o metodă bună pentru mame. Să privească dincolo de copil spre ceva măreţ. Atunci, copilul poate răsufla uşurat.

 

  

Ajutorul

Fraze care elibereaşi rezolvă

 

O femeie cu cancer la sân îi spune mamei ei, care se simte atrasă spre moarte pentru că vrea să-şi urmeze primul soţ, care a murit ca soldat în război. 

Te rog, rămâi, şi binecuvântează-mă dacă rămân.

 

Aceeaşi femeie îi spune primului soţ al mamei ei, arătând spre propriul ei tată:

Te onorez ca pe primul soţ al mamei mele.

Ai un loc în inima mea.

Cel de aici este tatăl meu.

Ele este cel mai bun tată pentru mine.

Te rog să priveşti cu bunăvoinţă spre noi.

Alţii nu mă preocupă.

 

Şi arătând spre mama ei, spune:

Aceasta este mama mea. Ea este cea mai bună mamă pentru mine.

Te rog să fii binevoitor cât timp rămân cu părinţii mei.

 

Femeia către sora ei mai mare, făcând o plecăciune adâncă în faţa ei:

Dragă soră! Tu eşti prima, eu, a doua.  

Te onorez ca soră mai mare.

Voi sta ceva mai mult, apoi, voi muri şi eu.

Te rog să mă priveşti cu bunăvoinţă pentru că voi trăi ceva mai mult.   

 

Aceeaşi femeie către fiul ei:

Voi rămâne ceva mai mult şi mă voi bucura dacă vei mai rămâne şi tu.

În tine, eu îl onorez şi îl iubesc, de asemenea, pe tatăl tău.

              

Aceeaşi femeie către soţul ei de care s-a despărţit:

Îmi pare rău.

 

Un bărbat care trebuie să îl reprezinte pe unul dintre iubiții mamei lui îi spune tatălui său:

Tu eşti tatăl meu.  

Nu am nicio legătură cu iubitul mamei mele.

Pentru mine, tu eşti cel mai bun tată, iar eu sunt cel mai bun copil pentru tine.

 

Şi către mamă, arătând spre tatăl lui:

Acesta este tatăl meu. El este cel mai bun tată pentru mine.

Nu am nicio legătură cu iubitul tău.

 

Acest fiu, îngenunchind în faţa tatălui său:

Tată, te onorez.

Tu eşti cel mai mare. Eu sunt cel mic.

Tu oferi. Eu primesc.

Dragă tată.

 

O femeie cu o boală moştenită către mama ei care are aceeaşi boală:

Dragă mămico, o iau la preţ întreg.

Este valoroasă pentru mine.

O iau de la tine la acest preţ. E valoroasă pentru mine.

  si aplecându-se până la pământ în faţa mamei ei:

Mămico, te onorez.

 

Fiica acestei femei vrea să ia boala bunicii în locul mamei ei. Ea îi spune mamei:

Mama, o iau de la tine la preţ întreg.

Şi te onorez ca mamă a mea.

Tu eşti cea mai bună mamă pentru mine.  

Iar eu sunt cel mai bun copil pentru tine.  

 

Cum această fiică nu poate accepta aceasta pe deplin, se pleacă până la pământ în faţa mamei şi a bunicii şi spune:

Vă onorez pe amândouă.

Apoi, mama îi spune mamei ei:

Dragă mamă, aş prefera să mor în locul tău.

 

Apoi, fiica îi spune mamei ei:

Mămico, te rog, rămâi. Şi binecuvântează-mă dacă rămân şi eu.

 

Femeia care suferă de cancer la sân, către soţul ei faţă de care a greşit.

Îmi pare rău.

Îţi încredinţez copiii noştri, cu dragoste.

 

Această femeie către mama ei, care s-a sinucis:

Dragă mamă, te rog binecuvântează-mă dacă mai stau puţin.

 

Soţul acestei femei către ea:

Rămâi!

 

Femeia cu o boală care îi ameninţă viaţa îi spune morţii:

Vin.

 

Femeia către sora mamei ei care nu a fost acceptată când era mică şi care a murit:

Dragă mătuşă, te las cu părinţii tăi.

 

Această femeie către mama ei:

Te las cu sora ta, indiferent de consecinţe. Eu rămân cu tatăl meu.

 

Apoi, către mătuşă, din nou:

Dragă mătuşă, îţi dau un loc în inima mea.

 

Apoi, ea stă lângă tatăl ei şi îi spune mătuşii:

Eu rămân aici. Acesta este locul meu.

 

Apoi, către mama ei, din nou:

Dragă mamă, eu rămân aici. Acesta este locul meu.

Iau tot ceea ce mi-ai dat, totul.

 

Femeia către bunica ei care a murit dând naştere. După o plecăciune în faţa ei:

Dragă bunică, totul a mers mai departe bine.

Priveşte, aceasta este familia mea.

Te rog, priveşte cu bunăvoinţă la noi toţi.

 

Un bărbat către tatăl mamei lui care nu s-a mai întors din război:

Dragă bunicule.

 

Mama lui către tatăl ei:

Mi-ai lipsit foarte mult.

 

Părinţii unui copil cu dizabilităţi care a murit de mic şi pentru a cărui tragedie ei se simt în parte responsabili:

Dragul meu copil.

Îmi pare rău.

 

Aceşti părinţi, unul către celălalt:

Îmi pare rău.

si de acum, o vom duce împreună.

 

 

 Copiii cu o soartă dificilă

Cealaltă putere

Mulţi copii şi tineri sunt împovăraţi de soartă şi de evenimentele din copilărie, mai ales copiii dintr-o casă de copii. Unii dintre aceşti copii şi-au pierdut părinţii, alţii au fost abandonaţi aici, motivele nu au importanţă aici.

              Acesta este genul de soartă care duce oamenii în jos până la diferite niveluri. Unii fac faţă destul de usor, iar alţii fac eforturi mari. Adeseori, dificultatea în astfel de situaţii constă în aceea că persoanele implicate privesc în imediata lor apropiere. Copilul se uită către mama lui şi către tatăl lui, pe care, el, probabil că nici măcar nu-i cunoaşte. Copilul se uită spre ei şi este, probabil, supărat pe ei. Îi este dor de ei, şi este trist, confuz, uneori, disperat. Dacă rămâne în această conexiune – copil către părinţi, părinţi către copil – apare o tensiune.

              Putem să ne lărgim orizontul. Ce înseamnă asta pentru părinţi şi copii? Copiii au primit viaţa de la aceşti părinţi. Ei sunt singurii părinţi care există. Prin urmare, ei sunt cei mai buni părinţi, singurii posibili, şi în acest sens, părinţii cei mai potriviţi. 

              Ce ar trebui avut în vedere? De unde vine viaţa care ne este transmisă de  părinţii noştri? Ei au primit-o de la părinţii lor, iar părinţii lor de la ai lor, şi tot aşa… viaţa vine de departe. Dispare undeva în necunoscut şi neştiut.

              Viaţa care curge prin atât de multe generaţii este mereu aceeaşi. Nu se schimbă. Nu are nicio importanţă cum sunt părinţii. Prin ceea ce primesc şi dau mai departe, ei sunt toţi la fel. În această privinţă, nu există părinţi mai buni sau mai răi.  

              Când un copil cu o problemă gravă poate vedea aceasta, când el nu se uită doar către părinţi, dar şi spre multele generaţii din spatele acestora, tot drumul către sursa vieţii, când un copil ia viaţa aşa cum a venit, curgând prin toate aceste generaţii în corpul şi sufletul lui, atunci inima se deschide larg. Atunci copilul ştie că, într-un anume fel, el nu depinde numai de aceşti părinţi. Copilul este conectat direct la acest flux măreţ, şi din acest flux măreţ el mai primeşte şi o putere specială.

              Totuşi, prin părinţii pe care îi are cineva, el are nişte limite. Anumite opţiuni pe care alţii le pot avea nu sunt accesibile. Toţi suntem într-un fel, limitaţi de părinţi, dar, totodată, înzestraţi cu anumite talente şi opţiuni. O soartă grea,dificilă, este adeseori mai măreaţă decât una uşoară.

              Vă voi spune o poveste despre asta. La Londra, am lucrat cu o femeie care avusese poliomielită. Stătea într-un scaun cu rotile şi avea un soţ iubitor care avea mare grijă de ea. Am întrebat-o: “Părinţii tăi şi-au exprimat recunoştinţa pentru că totul a luat o turnură bună pentru tine?  “Nu”, a spus ea. “Tu poţi să faci asta acum, să mulţumeşti?” A putut.

              Apoi, i-am spus să-şi imagineze ceva. Mai întâi, a trebuit să-şi imagineze că a crescut aşa cum au crescut alte fete. Apoi, a trebuit să-şi imagineze cum a crescut în realitate. După aceea, am întrebat-o: “Care din cele două este mai măreaţă?” A plâns. Nu a vrut să răspundă. Am întrebat: “Care soartă este mai măreaţă. A ta, aşa cum a fost, sau cealaltă?” A spus: “A mea.”

              Aceasta este modalitatea în care toţi cei care au o soartă specială pot şi trebuie să o privească. O putere specială lucrează în spatele oamenilor cu o soartă specială. Iată cum trebuie să o privească: există o putere specială dincolo de ea (de soartă-n.tr.) când ei consimt acestui lucru şi fac ceva cu această putere. Apoi, simt: Această viaţă pe care o am este corectă şi bună.

 Strămoşii

Când ne ocupăm de copii şi tineri, adesea nu ştim cum pot fi ajutaţi. Pot fi antipatici sau agresivi, sau poate vor să moară, sau să fugă de acasă. Uneori, încercăm să le dăm sfaturi bune. Dar asta nu are niciun rost, după cum ştiu toţi cei care lucrează cu copii şi cu tineri. Ei au impresia că nu-i înţelege nimeni. Indiferent ce fac ei, că vor să se sinucidă, sau să plece, sau se comportă agresiv, o fac cu iubire. Întrebarea este: Pentru cine? Unde ajunge iubirea lor?

              De îndată ce ştim asta, se creează noi deschideri, perspective destul de diferite. Atunci un astfel de copil se simte înţeles şi poate începe să-şi recupereze din nou forta pentru ceva mai important. Prin urmare, ceea ce constelaţiile familiale scot la lumină, toate încurcăturile sistemice din generaţiile trecute – este foarte preţios.

 

Exemple

Cu ceva timp în urmă, am fost în Japonia. Era o femeie care spunea că nu a vrut să meargă acasă pentru că părinţii o respingeau. Am ales reprezentanţi doar pentru mama ei şi pentru ea. Faţa acestei femei a devenit de-a dreptul agresivă. I-am spus: Spune-i mamei tale, “Te omor!” Femeia a spus că nu îndrăzneşte să spună asta.

Apoi, în loc de reprezentant, am aşezat chiar clienta, şi i-am spus şi ei să spună: “Te omor!” Am întrebat-o: “Este această propoziţie corectă?” A răspuns: “Nu chiar, vreau doar ca ea să moară.”

              Bineînţeles, în realitate înseamnă că această femeie vrea să se sinucidă. Sufletul nu poate suporta asta. Când oamenii au astfel de sentimente agresive faţă de un părinte, sunt atraşi către moarte şi ei. Dar nu am făcut nimic. Am întrerupt constelaţia aici şi nu am mai făcut nimic altceva.  

              La sfârşitul cursului, cu puţin înainte de a termina, această femeie a venit la mine şi mi-a spus: “Nu mă liniştesc, chiar vreau să fac ceva.” Am încercat ceva, dar nu a mers. Apoi, Harald Hohnen care mă însoţea atunci ca si cameraman, mi-a sugerat să fac o aliniere a strămoşilor.

              Aşa că, am aşezat un reprezentant pentru mama ei, în spatele ei o altă femeie pentru mama ei şi alta pentru bunica şi aşa mai departe, opt generaţii înapoi. În partea opusă alinierii strămoşilor, am aşezat clienta cu faţa spre mama ei. Într-o astfel de linie a strămoşilor se poate vedea în care generaţie fluxul vieţii şi al iubirii a fost întrerupt.

              Clienta s-a întors spre mama ei, dar dinspre mamă nu venea niciun pic de iubire. Apoi, am întors-o pe mamă spre mama ei. Din nou, niciun pic de iubire nu venea din partea acelei mame. Şi aşa s-a petrecut din generaţie în generaţie. Iubirea mamei pentru fiică nu venea de nicăieri. Când această mişcare a ajuns la a opta mamă, aceasta şi-a strâns pumnii şi şi-a plecat privirea. Acest lucru arată că a fost vorba de o crimă.  

              Privirea îndreptată în jos înseamnă întotdeauna că se priveşte o persoană decedată. Când, în acelaşi timp, se ţin pumnii strânşi, înseamnă că a fost vorba de o crimă.

              Apoi, am cerut unui bărbat să se întindă între această ultimă mamă şi fiica ei. În acel moment, clienta s-a târât pe podea spre acest bărbat. Ea a plans în hohote şi l-a îmbrăţişat. Devenise una cu el, cu opt generaţii în urmă. 

În momentul următor, am cerut reprezentantului bărbatului decedat să se ridice şi să stea lângă mama lui. Deodată, el s-a întors către ea şi a fost primit de ea. 

După aceea, fiica celei de a opta mamă a putut să se întoarcă spre mama ei şi, totodată, spre fiica ei. La rândul ei, aceasta a putut să o privească pe fiica ei, iar aceasta pe fiica ei. Acest lucru a continuat până la mama clientei. Deoarece, acest bărbat mort a fost recunoscut de mama lui, iubirea a început să curgă din nou, prin toate aceste generaţii, până în prezent. 

Acum, clienta a mers încet spre mama ei şi a îngenunchiat în faţa ei. Şi-a pus braţele în jurul picioarelor mamei ei, a plâns în hohot şi a spus: “Dragă mămico!” Aici curgerea iubirii fusese întreruptă timp de opt generaţii, iar acum se reluase. Cineva care ar fi privit-o pe clientă la început ar fi gândit: “Ce bestie!” Dar în spatele acestui aspect era o iubire profundă.

 

Vă voi istorisi mai multe întâmplări pentru a vă face o idee. La un seminar din Washington, a venit la mine o femeie care adoptase un copil. Venise cu partenerul ei. Se întâmplase ca nici mama, nici tatăl copilului să nu-l vrea. Prin urmare, cuplul

l-a adoptat. Am făcut o constelaţie.

Am aşezat reprezentantul mamei biologice şi al tatălui biologic, iar în spatele mamei am aşezat şapte generaţii de mame, şi în spatele tatălui, şapte generaţii de taţi. Mama adoptivă a adus copilul la curs la vârsta de doar o lună. Ea a arătat copilul tuturor femeilor din linia mamei. Toate, în afară de mama biologică, s-au uitat cu blândeţe la copil.

Apoi, tatăl adoptiv a arătat copilul celorlalţi taţi. Toţi l-au privit cu blândeţe.

Ieri am primit o scrisoare de la acest cuplu. Înainte, copilul era încruntat tot timpul, iar acum, faţa lui devenise luminoasă şi veselă.

Aşadar, când avem un copil dificil, nu trebuie să ne uităm doar la părinţi, ci şi mai în urmă, în trecut. De acolo, cerem binecuvântare şi putere pentru a ajuta acest copil. Cu ajutorul strămoşilor, sprijinul şi iubirea noastră pot ajunge la copil.  

 

 Criminalii şi victimele

Pacea

La un curs din Israel, am făcut o demonstraţie cu o constelaţie. Era un tânăr care a spus că vrea să se uite mai întâi, înainte de a participa. După prima şedinţă, a acceptat să rămână în continuare la curs.

              Familia lui călătorise cu un grup în Egipt. Avea opt ani la acea vreme. La graniţă, un grănicer egiptean a început să tragă cu arma ca un nebun, în toate direcţiile, şi a ucis opt copii, printre care şi sora acelui bărbat.

              Am aşezat copiii care fuseseră împuşcaţi, grănicerul egiptean şi clientul. Clientul nu a vrut să privească: s-a întors cu spatele. A stat nemişcat.

              Apoi, am luat cinci copii palestinieni ucişi de evrei şi i-am aşezat pe podea, culcaţi. În acest moment au apărut mişcări în grup. Câţiva dintre copiii evrei au vrut să meargă la copiii palestinieni, dar aceştia i-au respins.

              Apoi, am aşezat reprezentanţi pentru părinţii copiilor evrei ucişi şi pentru părinţii copiilor palestinieni ucişi.             

              Grănicerul Egiptean a mers spre părinţii copiilor evrei şi a început să plângă. Clientul a mers la părinţii copiilor palestinieni. S-au îmbrăţişat. Copiii palestinieni s-au târât spre copiii evrei.

              Ce vedeam noi aici? Doar atunci când ne uităm la toţi cei implicaţi şi le dăm tuturor un loc în inima noastră, aceşti copii îşi găsesc liniştea. 

 

Trecerea la acţiune

Există o poveste în biblie. Era un bărbat care avea cinci talente şi nu făcea nimic cu ele. Alt bărbat avea doar un singur talent, dar i-a întrecut pe toţi ceilalţi. El a făcut ceva cu talentul lui.  

Vă voi spune încă o poveste. Doi bărbaţi împărţeau aceeaşi cuşetă într-un vagon de dormit. În patul de sus, era un bărbat care murmura doar pentru el: “Ce foame îmi e, ce foame îmi e.” În cele din urmă, bărbatul din patul de jos s-a ridicat şi i-a adus ceva de mâncare.   

După un timp, bărbatul din patul de sus a început din nou:”Ce foame mi-a fost, ce foame mi-a fost.”

Am observat că doar un singur lucru contează atunci când ajuţi, un lucru foarte simplu.  Există o singură cale care duce la succes. Aducem persoana în contact cu mama şi cu tatăl ei. Asta e tot. Pentru unii este uşor, alţii trebuie să facă un mic efort, mai ales cei care mai au reproşuri la adresa părinţilor lor sau a altora.

Vă voi povesti încă o întâmplare din Israel. La un curs era un participant care venea din Germania. Tatăl lui supravieţuise la Buchenwald. Am aşezat victimele care muriseră acolo şi pe tatăl participantului. Victimele se temeau de el.

Apoi, am aşezat doi reprezentanţi ai criminalilor. Reprezentantul tatălui s-a dus către criminali. Energia lui era aceea de criminal. Clientul se prezenta ca victimă, dar aici se ascundea în spatele lor. Avea şi el energie de criminal. Când acest lucru a ieşit la lumină, am oprit totul.  

Nu putem lucra cu cineva care se prezintă ca victimă. Atâta timp cât fac asta, ei sunt agresivi cu ceilalţi. De asemenea, îi enervează pe cei care vor să-i ajute.

Am participat, odată, la un exerciţiu. Cineva desena dreptunghiuri pe podea, câte trei pe un rând. Primul dreptunghi reprezenta părinţii ideali. Am stat acolo şi am fost întrebat ce simţi când ai părinţi perfecţi. Apoi, am stat în urmatorul dreptunghi. Reprezenta părinţii cei mai răi posibil. Am fost întrebat din nou cum era. Apoi, am păşit în al treilea dreptunghi. Îi reprezenta pe părinţii mei, aşa cum erau ei. Din nou, am fost întrebat.  

Care a fost rezultatul? M-am simţit la fel în toate cele trei poziţii. Ce ne spune asta? Fiecare are aceleaşi şanse, dacă vrea.  

I-am spus fiului supravieţuitorului de la Buchenwald ceea ce tocmai v-am povestit. Mai târziu, a venit la mine, destul de schimbat. A spus: “Acum înţeleg.” A mers la unul dintre organizatori şi i-a spus: “Acum am renunţat la starea de victimă.” A renunţat să se mai prezinte ca victimă şi să aştepte sau să ceară milă.  

Cei care au crescut în case de copii sau au fost adoptaţi au, de asemenea, această tendinţă de a da vina pe alţii. Odată ce au trecut peste asta, pot spune: “Da, aşa au fost părinţii mei. Ei sunt OK pentru mine aşa cum au fost. Am tot ce am nevoie. Alţii m-au ajutat de-a lungul anilor şi acum pot face ceva cu asta.” Apoi, persoana respectivă este liberă, capabilă să lase trecutul în urmă şi să privească înainte.

 

 Exerciţiu: Tu şi eu

Voi face un mic exerciţiu cu tine. Poţi închide ochii.  

Acum, te poţi uita la viaţa ta şi îţi poţi imagina toţi oamenii cu care eşti supărat. Eistau unul lângă altul, toţi cei care te-au rănit, precum şi cei pe care i-ai rănit tu. Mergi la fiecare în parte. Priveşte-l pe fiecare în ochi şi spune-i: “Sunt ca tine, exact ca tine.” Simţi ce se petrece în sufletul tău când spui asta şi, apoi, treci la următorul: “Sunt ca tine şi tu eşti ca mine.” Şi mai departe, la următoarea. Priveşti această persoană în ochi şi îţi deschizi inima: “Eu sunt ca tine, tu eşti ca mine.”

După un timp:  Când ai terminat, priveşte spre orizont, împreună cu ei.

Din nou, după un timp: Este încă întuneric, iar lumina este încă ascunsă. Faceţi o plecăciune, împreună, în faţa acestei lumini ascunse.

  

Smerenia

Cu ani în urmă, am fost la Marea Galilea, în locul în care Isus a ţinut predica de pe munte. Este un loc minunat, liniştit, paşnic. Acolo, Isus a spus: “Binecuvântaţi sunt cei care aduc pacea, pentru că ei vor fi numiţi copiii lui Dumnezeu.” El a spus: “Iubiţi-vă duşmanii, faceţi bine celor care vă urăsc.” Şi:”Tatăl ceresc trimite lumină şi peste cel bun şi peste cel rău şi ploaia să cadă şi peste cel drept şi peste cel nedrept.” Cu toţii ştim asta.

Pe drumul înapoi, mi-am imaginat: Ce se petrece în sufletul care se deschide aşa? Ce înseamnă mai exact? Când simţim drumul către sufletul nostru? Când cineva poate face asta? Ce trebuie să se întâmple pentru ca aceasta să funcţioneze?

Apoi, mi-a venit în minte următoarea frază: Iubirea înseamnă acceptarea că toţi ceilalţi sunt la fel ca mine în faţa cuiva mai important. Smerenia înseamnă în acelaşi timp iertare şi uitare… acceptarea că toţi ceilalţi sunt la fel în faţa a ceva mai măreţ.

  

Perspective

Constelaţiile familiale deschizătoare de drumuri pentru reinstaurarea păcii

a. în familie

b. în societate, afaceri, la muncă

c. între naţiuni şi alte grupuri mari, cum ar fi cele religioase

 

Ce înseamnă “constelaţii familiale”?

În constelaţiile familiale, o familie este aşezată în spaţiu. Într-un grup mai mare, un participant alege reprezentanţi pentru membrii familiei lui şi îi aşază în relatie, după propriile lui trăiri interioare. Apoi, clientul este, de obicei, surprins, deoarece reprezentanţii stau diferit faţă de cum şi-a imaginat clientul. Acesta este procesul exterior de la început.   

În acelaşi timp, reiese că reprezentanţii simt la fel ca persoanele pe care le reprezintă, cu toate că nu ştiu nimic despre ele. Uneori, chiar prezintă simptomele lor, de exemplu, un reprezentant respiră deodată cu dificultate şi vorbeşte la fel ca persoana reprezentată. Aceasta înseamnă că ei se deplasează din propriul lor spaţiu spiritual în altul şi, pe moment, ei aparţin acestui alt spaţiu. De aceea, se poate să ia ceva timp şi efort reprezentanţilor, după o constelaţie, pentru a se reîntoarce la propriul spaţiu spiritual.

 

Istoricul

Aceste revelaţii sunt rezultatul a zeci de ani de studiu şi experienţă. Cele mai multe duc înapoi în timp la două probleme de familie. Încep prin a vorbi despre familie. A devenit clar că aceste legi se aplică în aceeaşi măsură tuturor relaţiilor dintre oameni, inclusiv relaţiilor dintre naţiuni, ţări şi religii. În afară de familii şi grupuri mari, legile se aplică şi firmelor, muncii noastre, în domeniul sănătăţii, şi tuturor succeselor şi eşecurilor.

 

Cele două legi de bază care duc la succes şi eşec:

1. Fiecare are acelaşi drept să apartină.

2. Fiecare are un anumit loc în grupul din care face parte. Acesta depinde de durata calităţii de membru în acest grup. Din acest punct de vedere, există o ordine ierarhică a originii.  

 

Ce anume duce la încălcarea acestor legi?

1. Aceste legi sunt în mare măsură necunoscute.

2. Lor li se opune o forţă conducătoare puternică, conştiinţa noastră. 

 

Care sunt consecinţele?

Revelaţiile revoluţionare pe care le dezvăluie constelaţiile familiale duc la o nouă orientare la toate nivelurile de conştiinţă şi de acţiune.

 

Şi acum, mă întorc la constelaţiile familiale.

 

 

Dimensiunea spirituală

Cu timpul, a devenit clar că persoana care conduce constelaţia are nevoie să ştie doar foarte puţin despre familia clientului sau despre problemele clientului, indiferent de domeniul din care vin problemele. De aceea, acum, adeseori se alege doar un singur reprezentant pentru client sau pentru problemă.

De obicei, reprezentanţii nu ştiu nimic despre problema clientului. Ei se lasă conduşi de o miscare interioară, fără nicio intenţie proprie, fără să se gândească la ei, fără să se teamă de ce s-ar putea întâmpla. Reprezentanţii sunt preluaţi de o forţă spirituală, iar ei au sentimentul că se află în serviciul ei.  

Din mişcările reprezentantului se poate vedea dacă este nevoie de încă un reprezentant. De exemplu, când reprezentantul clientului priveşte în pământ, cel care conduce constelaţia ştie că un alt reprezentant trebuie să stea întins pe jos, cu faţa în sus. Acest reprezentant se întinde pe jos ca o persoană decedată spre care este atras clientul. Reprezentantul şi toţi ceilalţi care ar putea fi adăugaţi lasă o miscare interioară să-i ghideze. Această miscare îi conduce, fără nicio legătură cu imaginile interioare, preferinţele şi temerile reprezentanţilor. 

Care este rezultatul? În cele din urmă, cei care erau în opoziţie unul cu altul sunt aduşi împreună. Aceasta se întâmplă într-un fel în care ei intră în rezonanţă unul cu altul, indiferent cât de ireconciliabili par la început, cum ar fi criminalul şi victima sa. Sub influenţa acelor forţe care lucrează prin reprezentanţii individuali, orientându-i şi ghidându-i, se descătusează o miscare a păcii. 

Acest lucru va reuşi când toţi cei prezenţi, inclusiv conducătorul constelaţiei, se eliberează de propriile intenţii, şi lasă propriul sistem de valori la o parte, judecata lor despre ce e bine sau bun şi ce e rău sau gresit. Ceea ce înseamnă că aceste miscări apar undeva dincolo de ceea ce dictează conştiinţa. La un nivel mai înalt, ele aduc înapoi, împreună, ceea ce era în opoziţie sub influenţa conştiinţei. 

Aici, am ajuns la punctul esenţial: cum constelaţiile familiale au devenit o miscare a păcii. Aici se vede clar cum constelaţiile familiale depăşesc conflictele adânc înrădăcinate. Persoane şi grupuri care s-au opus unele altora sunt aduse împreună, se reconciliază într-un mod esenţial şi cu o profunzime care durează.

 

 

Conştiinţa bună

Ceea ce voi spune aici întâmpină, de obicei, multă rezistenţă la început, deoarece este vorba de a ne lua rămas bun de la conştiinţa noastră cea bună şi clară. Prin urmare, nu ştiu cât de mult îmi este permis să vorbesc despre asta.

Conştiinţa cea bună şi clară a fost considerată binele nostru cel mai înalt, ca şi cum ar fi vocea lui Dumnezeu în sufletul nostru, vocea pe care trebuie să o ascundem mereu, în orice moment, chiar şi dacă asta înseamnă sacrificiul suprem pentru noi, hotărând asupra vieţii şi a morţii, în această viaţă şi în cea de după.

Prin constelaţiile familiale şi prin aplicarea mea exactă a metodei fenomenologice asupra conştiinţei, s-a dovedit a fi evident că fiecare individ are o conştiinţă bună şi clară diferită. În consecinţă, aproape toate conflictele, mici şi mari, rezultă dintr-o luptă pentru supremaţie a unei conştiinţe asupra alteia. Acest lucru este adevărat pentru majoritatea războaielor.

Ce anume conduce către pacea care durează? Depăşirea propriei conştiinţe bune şi clare prin recunoaşterea celeilalte conştiinţe bune şi clare ca fiind egală ca valoare. Aceasta conduce la iubirea dintre fiinţele umane care este dincolo de graniţele conştiinţei bune, ale conştiinţei clare în armonie cu o miscare spirituală care acceptă totul aşa cum este. Totul se naşte din această miscare spirituală, care este lipsită de distincţia pe care o facem noi între bine şi rău, între a-i face pe plac lui Dumnezeu sau a fi exilaţi.

 

 

Celălalt dumnezeu

Aici trebuie să reţinem ceva fundamental. Fiecare grup cu propria lui conştiinţă de grup are şi propriul său dumnezeu, dumnezeul propriei conştiinţe de grup. Aceşti dumnezei apar în urma unei concepţii specifice despre lume, cum ar fi, democraţia şi comunismul. Ei fac cereri publice la fel de absolute, ca şi religiile cu proprii lor dumnezei. În concepţia lor asupra lumii, ei se simt, de asemenea, superiori altor concepţii despre lume.  Şi ei sunt convinşi că au dreptul şi chiar obligaţia să lupte împotriva altor concepţii. La fel ca toate conflictele mortale, şi acestea apar din conştiinţa cea bună şi clară a oamenilor care aparţin aceluiaşi grup, care au aceleaşi convingeri. Toate războaiele duse în numele acestor concepţii asupra lumii sunt la fel de brutale ca şi acelea duse în numele religiei.

Există ceva mai presus de aceşti dumnezei ai conştiinţei, o forţă universală, dincolo de limitele puse de aşa-zisa conştiinţă bună şi clară? Există o forţă care vrea ca toţi oamenii să fie aşa cum sunt?

În constelaţiile familiale descrise de mine aici, această forţă se vede în mişcările reprezentanţilor.  Se poate simţi şi vedea direct într-o constelaţie, atâta timp cât reprezentanţii rămân în armonie cu miscarea care pune imediat stăpânire pe ei.

 

Noua conştiinţă

Pacea de durată se poate obţine printr-o altă conştiinţă. Începe din suflet.Toate celelalte eforturi pentru pace pot reuşi pentru un timp; adeseori, ele reuşesc numai pentru că părţile participante la conflict sunt epuizate. În cele din urmă, ele sunt trecătoare.

Constelaţiile familiale conduc către această altă conştiinţă şi către o miscare a păcii care acceptă toate fiinţele umane aşa cum au fost ele aduse în această viaţă şi cum sunt ţinute în viaţă de o forţă creatoare unică. Aceasta înseamnă că pacea care apare începe cu o altă iubire, într-un domeniu în care nu mai există conştiinţe diferite. Aceste miscări ale păcii sunt miscări spirituale. Prin ele, omul se detaşează de ceea ce, cândva, părea să fie binele cel mai înalt şi mai preţios. În această miscare, conştiinţa cea clară şi bună este lăsată în urmă, şi, odată cu ea, propriul ei dumnezeu, acel dumnezeu care are grijă doar de anumiţi oameni.

Numai în armonie cu această miscare a iubirii pentru tot ceea ce este se poate obţine pacea care durează.

 

 

Despre publicaţiile mele

Aplicaţia practică a constelaţiilor familiale, pentru grupuri mai mari, ca mişcare a păcii a fost descrisă de mine în multe cărţi şi demonstrată în multe producţii video.

Până acum, am publicat peste 80 cărţi, care au fost traduse în 27 limbi. Toate servesc pacea într-un fel sau altul.  

În ultimii ani, m-am axat pe scrierea de cărţi care introduc oamenii în această conştiinţă nouă şi diferită. Toate se înscriu într-un domeniu care se află dincolo de conştient.  Textele scurte îi conduc pe cititori către această conştiinţă şi către un alt mod de acţiune care este în rezonantă cu această conştiinţă. În acest sens, ele sunt şi cărţi care servesc pacea mai mult decât orice.